luni, 28 iulie 2014
sâmbătă, 19 iulie 2014
Decay
Daca nu ar fi fost singuratatea eu nu as fi ajuns sa ma cunosc, sa-mi recunosc existenta, eu in fata mea. La inceput nu am avut de ales. Apoi, am ales singuratatea pentru ca m-a atras libertatea de a merge pe drumul spre mine. Si a devenit solitudine. Nu as fi reusit sa ajung la mine daca atentia mea nu ar fi fost concentrat atribuita mie.
In solitudine m-am auzit pentru prima oara. In solitudine mi-am recunoscut vina, m-am lasat suparata pe mine, m-am pedepsit, m-am urat, m-am certat si m-am iertat. In solitudine mi-am varsat furia pe mine daramand ziduri si construind punti.
In solitudine am aflat ce vreau. Si ce nu vreau. Da, m-a facut egoista. Sunt mandra de asta. Daca nu as fi egoista nu mi-as recunoaste valoarea, nu as stii unde sunt in raport cu ceilalti. Consider a fi egoist o calitate. Pentru ca fiecare este responsabil de propria viata, de cum se simte, de ce doreste, de ce alege, de ce seamana si ce culege. Toate astea nu ar trebui aruncate pe umerii altcuiva si mai ales celui drag de langa tine. Toate acestea sunt ceea ce iti este dat, ceea ce te construieste, ceea ce te apropie de tine si nu pot fi redirectionate catre altcineva pentru a prelua din consecinte care, de cele mai multe ori, sunt dureri si frici. Nu ai dreptul sa ceri altcuiva sa-ti traiasca viata pentru ca tu nu ai curaj sa-ti infrunti demonii. Acel altcuiva are el dreptul sa aleaga sa-ti fie alaturi sau nu in timp ce darami munti si construiesti punti. Iar tu, la randul tau, ai dreptul sa fi acel altcuiva pentru cineva. In rest, fiecare cu pizda ma-sii. Asta e o vorba din batrani cu un sens profund in ciuda ilicitatii sale.
Am auzit prima oara "nu face din asta problema mea, e a ta, rezolv-o" de la J. Atunci l-m urat pentru ca nu intelegeam. Nu il intelegeam pentru ca nu il auzeam. Nu il auzeam pentru ca nu eram atenta la el. Nu eram atenta la el pentru ca eram distrasa de ego. Eram distrasa de ego pentru ca nu se simtea implinit. Nu se simtea implinit pentru ca nu erau bifate o gramada de casute. Nu erau bifate o gramada de casute pentru ca J. este altfel. Desi pare ca merge impreuna cu restul, in turma, el este, de fapt, unul dintre magari. Si pentru ca J. este altfel, eu cea de atunci nu am putut intelege de ce ar fi trebuit sa fie ok sa raman cu casutele nebifate. Nu puteam intelege asta pentru ca am invatat ca a fi fericit inseamna sa ai toate casutele bifate sau cele mai multe dintre ele. Stiam ca a trai inseamna sa respecti niste reguli si sa indeplinesti niste conditii, iar daca faci asa, esti fericit. Nimic mai neadevarat si necinstit. Nu e nimeni vinovat ca ajunsesem sa stiu lucrurile ca fiind astfel. Era un rod a ceea ce reusisem sa invat de la ai mei, de la scoala, de la prieteni, de la televizor, de la colegi, de la sefi, de la comunitate. Primisem informatie, multa, pe care am filtrat-o si prelucrat-o cu mintea si sufletul meu de copil ratacit intr-o lume nebuna. Ia si descurca-te!
J. m-a facut mare. Si sunt rare momentele cand sunt mandra ca sunt mare. Sa fiu mare est un fel de trauma. Sufar de sindromul Peter Pan.
Ii sunt recunoscatoare lui J. pentru ca a apasat pe "butoanele" potrivite, in momentele potrivite. M-a durut ca dracu' atunci. Acum... simt recunostinta.
As fi vrut sa fiu pentru J. ce este el pentru mine. Dar nu este sa fie. Si inca invat sa fiu ok cu asta. Aproape sunt. Sunt din ce in ce mai rare momentele de tristete profunda in care dorul de el si noi ma induioseaza pana la lacrimi. Dar si acelea sunt momente bune si necesare. Voi purta in mine un soi de tristete permanenta pentru ca, atunci cand vreau sau am nevoie, nu pot sa ma ascund la pieptul lui, stransa de bratele lui puternice si sigure. Dar asta este problema mea cu care ma infrunt si peste care trec in solitudine.
Nu stiu daca imi mai doresc sa am copii. Nu exista cadrul potrivit pentru un copil. Nu vreau sa dau viata unui suflet care, dupa ce ca ajunge intr-o lume de neinteles in care trebuie sa invete sa se descurce si sa se si bucure in acelasi timp, ar trebui sa-si fondeze temelia intr-un context cu iubire incompleta. Daca natura a facut ca viata sa fie rodul legaturii naturale dintre un barbat si o femeie, ma gandesc ca barbatul este esential pentru ca rodul sa prinda radacini si sa creasca frumos, asa cum ii este dat, intr-un sol fertil ingrasat cu iubire and other stuff de la ambii parinti. Asta inseamna familie. Eu nu am familia. Inclin sa aleg sa nu aduc in lume un copil pentru care exista din start riscul de trauma. Lipsa unui parinte sau lipsa de iubire reala si onesta intre parinti dauneaza grav sanatii emotionale a copilului. Viata aduce pe masura ce este traita tot felul de traume. Nu vreau sa cauzez eu una constient. Este ceva ce pot sa fac pentru copilul meu neconceput, sa aleg sa nu-i dau trup stiind ca acum exista un risc puternic sa se nasca intr-un cadru nenatural care poate provoca o trauma. Pentru mine viata a fost si este o lupta, asa am simtit-o. O lupta permanenta cu mine insami. Mi se pare greu sa traiesti. Nu as vrea sa provoc eu asta unei alte persoane, concepand-o. Nu cred ca asta e rolul meu, sensul vietii mele, bla bla and shit. Nu cred ca un copil da sens vietii cuiva. Cred ca fiecare isi da sens lui insusi. Iar una dintre recompense poate fi provocarea de a oglindi in sufletul unei persoane rupte din tine lumea, valorile, experienta, iubirea, sa-l inveti sa fie el insusi, sa prinda curaj si aripi sa-si asume drumul si sa mearga pe el stiind ca exista rascruci si ca nu intotdeauna drumul drept duce sigur si rapid la destinatie. Pentru ca apoi sa-i dai drumu'. Nu vreau sa procreez doar. Nu tin la perpetuarea speciei, nici la propria multiplicare. Si, clar, sunt profund oripilata, inversunata si impotriva ideii adusului de pahar cu apa la patul muribund.
Hai ca m-am convins suficient ca nu vreau copii acum. :)
Dar stiu ca imi doresc un partener. Cu care sa impart. Timpul, pe mine, un film, o masa, plimbari, discutii, sex, seri cu prietenii, duminici de leneveala, ras, bucurie, toate sinceritatile lumii mele. Un partener care sa vrea sa fie langa mine si atunci cand cea mai neagra versiune a mea iese la suprafata sau atunci cand lucrurile inevitabil ajung sa fie si mai putin bune. Vreau un partener cu care sa pot trece peste impasuri, la fel de mult cum vreau ca acelasi partener sa fie langa mine cand sunt fericita. Si-ar fi inevitabil ca iubirea sa existe. Cand o sa apara am sa scriu aici depre el si despre iubirea pentru el. :) Pana atunci, scriu despre mine.
Nu are cum sa reiasa de aici, insa viata mea nu este atat de trista pe cum pare. Era, intr-adevar. Si am si eu momentele mele de angoasa, caci sunt om. Dar de cativa ani nu mai este. Si nu, nu sunt in negare. :) Ma bucur de libertatea de a putea face ce vreau, cand vreau, cum vreau, cu cine vreau. Este suprem. Ma simt foarte bine, prea bine, eu cu mine asa cum arata viata mea acum. Singurul "lucru" care lipseste este un partener real, nu doar "amici" (I fucking hate this word), fuck buddies sau tipi de 2-3 intalniri. Vreau un barbat care sa vrea sa ramana.
Supergirl
In solitudine m-am auzit pentru prima oara. In solitudine mi-am recunoscut vina, m-am lasat suparata pe mine, m-am pedepsit, m-am urat, m-am certat si m-am iertat. In solitudine mi-am varsat furia pe mine daramand ziduri si construind punti.
In solitudine am aflat ce vreau. Si ce nu vreau. Da, m-a facut egoista. Sunt mandra de asta. Daca nu as fi egoista nu mi-as recunoaste valoarea, nu as stii unde sunt in raport cu ceilalti. Consider a fi egoist o calitate. Pentru ca fiecare este responsabil de propria viata, de cum se simte, de ce doreste, de ce alege, de ce seamana si ce culege. Toate astea nu ar trebui aruncate pe umerii altcuiva si mai ales celui drag de langa tine. Toate acestea sunt ceea ce iti este dat, ceea ce te construieste, ceea ce te apropie de tine si nu pot fi redirectionate catre altcineva pentru a prelua din consecinte care, de cele mai multe ori, sunt dureri si frici. Nu ai dreptul sa ceri altcuiva sa-ti traiasca viata pentru ca tu nu ai curaj sa-ti infrunti demonii. Acel altcuiva are el dreptul sa aleaga sa-ti fie alaturi sau nu in timp ce darami munti si construiesti punti. Iar tu, la randul tau, ai dreptul sa fi acel altcuiva pentru cineva. In rest, fiecare cu pizda ma-sii. Asta e o vorba din batrani cu un sens profund in ciuda ilicitatii sale.
Am auzit prima oara "nu face din asta problema mea, e a ta, rezolv-o" de la J. Atunci l-m urat pentru ca nu intelegeam. Nu il intelegeam pentru ca nu il auzeam. Nu il auzeam pentru ca nu eram atenta la el. Nu eram atenta la el pentru ca eram distrasa de ego. Eram distrasa de ego pentru ca nu se simtea implinit. Nu se simtea implinit pentru ca nu erau bifate o gramada de casute. Nu erau bifate o gramada de casute pentru ca J. este altfel. Desi pare ca merge impreuna cu restul, in turma, el este, de fapt, unul dintre magari. Si pentru ca J. este altfel, eu cea de atunci nu am putut intelege de ce ar fi trebuit sa fie ok sa raman cu casutele nebifate. Nu puteam intelege asta pentru ca am invatat ca a fi fericit inseamna sa ai toate casutele bifate sau cele mai multe dintre ele. Stiam ca a trai inseamna sa respecti niste reguli si sa indeplinesti niste conditii, iar daca faci asa, esti fericit. Nimic mai neadevarat si necinstit. Nu e nimeni vinovat ca ajunsesem sa stiu lucrurile ca fiind astfel. Era un rod a ceea ce reusisem sa invat de la ai mei, de la scoala, de la prieteni, de la televizor, de la colegi, de la sefi, de la comunitate. Primisem informatie, multa, pe care am filtrat-o si prelucrat-o cu mintea si sufletul meu de copil ratacit intr-o lume nebuna. Ia si descurca-te!
J. m-a facut mare. Si sunt rare momentele cand sunt mandra ca sunt mare. Sa fiu mare est un fel de trauma. Sufar de sindromul Peter Pan.
Ii sunt recunoscatoare lui J. pentru ca a apasat pe "butoanele" potrivite, in momentele potrivite. M-a durut ca dracu' atunci. Acum... simt recunostinta.
As fi vrut sa fiu pentru J. ce este el pentru mine. Dar nu este sa fie. Si inca invat sa fiu ok cu asta. Aproape sunt. Sunt din ce in ce mai rare momentele de tristete profunda in care dorul de el si noi ma induioseaza pana la lacrimi. Dar si acelea sunt momente bune si necesare. Voi purta in mine un soi de tristete permanenta pentru ca, atunci cand vreau sau am nevoie, nu pot sa ma ascund la pieptul lui, stransa de bratele lui puternice si sigure. Dar asta este problema mea cu care ma infrunt si peste care trec in solitudine.
Nu stiu daca imi mai doresc sa am copii. Nu exista cadrul potrivit pentru un copil. Nu vreau sa dau viata unui suflet care, dupa ce ca ajunge intr-o lume de neinteles in care trebuie sa invete sa se descurce si sa se si bucure in acelasi timp, ar trebui sa-si fondeze temelia intr-un context cu iubire incompleta. Daca natura a facut ca viata sa fie rodul legaturii naturale dintre un barbat si o femeie, ma gandesc ca barbatul este esential pentru ca rodul sa prinda radacini si sa creasca frumos, asa cum ii este dat, intr-un sol fertil ingrasat cu iubire and other stuff de la ambii parinti. Asta inseamna familie. Eu nu am familia. Inclin sa aleg sa nu aduc in lume un copil pentru care exista din start riscul de trauma. Lipsa unui parinte sau lipsa de iubire reala si onesta intre parinti dauneaza grav sanatii emotionale a copilului. Viata aduce pe masura ce este traita tot felul de traume. Nu vreau sa cauzez eu una constient. Este ceva ce pot sa fac pentru copilul meu neconceput, sa aleg sa nu-i dau trup stiind ca acum exista un risc puternic sa se nasca intr-un cadru nenatural care poate provoca o trauma. Pentru mine viata a fost si este o lupta, asa am simtit-o. O lupta permanenta cu mine insami. Mi se pare greu sa traiesti. Nu as vrea sa provoc eu asta unei alte persoane, concepand-o. Nu cred ca asta e rolul meu, sensul vietii mele, bla bla and shit. Nu cred ca un copil da sens vietii cuiva. Cred ca fiecare isi da sens lui insusi. Iar una dintre recompense poate fi provocarea de a oglindi in sufletul unei persoane rupte din tine lumea, valorile, experienta, iubirea, sa-l inveti sa fie el insusi, sa prinda curaj si aripi sa-si asume drumul si sa mearga pe el stiind ca exista rascruci si ca nu intotdeauna drumul drept duce sigur si rapid la destinatie. Pentru ca apoi sa-i dai drumu'. Nu vreau sa procreez doar. Nu tin la perpetuarea speciei, nici la propria multiplicare. Si, clar, sunt profund oripilata, inversunata si impotriva ideii adusului de pahar cu apa la patul muribund.
Hai ca m-am convins suficient ca nu vreau copii acum. :)
Dar stiu ca imi doresc un partener. Cu care sa impart. Timpul, pe mine, un film, o masa, plimbari, discutii, sex, seri cu prietenii, duminici de leneveala, ras, bucurie, toate sinceritatile lumii mele. Un partener care sa vrea sa fie langa mine si atunci cand cea mai neagra versiune a mea iese la suprafata sau atunci cand lucrurile inevitabil ajung sa fie si mai putin bune. Vreau un partener cu care sa pot trece peste impasuri, la fel de mult cum vreau ca acelasi partener sa fie langa mine cand sunt fericita. Si-ar fi inevitabil ca iubirea sa existe. Cand o sa apara am sa scriu aici depre el si despre iubirea pentru el. :) Pana atunci, scriu despre mine.
Nu are cum sa reiasa de aici, insa viata mea nu este atat de trista pe cum pare. Era, intr-adevar. Si am si eu momentele mele de angoasa, caci sunt om. Dar de cativa ani nu mai este. Si nu, nu sunt in negare. :) Ma bucur de libertatea de a putea face ce vreau, cand vreau, cum vreau, cu cine vreau. Este suprem. Ma simt foarte bine, prea bine, eu cu mine asa cum arata viata mea acum. Singurul "lucru" care lipseste este un partener real, nu doar "amici" (I fucking hate this word), fuck buddies sau tipi de 2-3 intalniri. Vreau un barbat care sa vrea sa ramana.
Supergirl
joi, 17 iulie 2014
vineri, 4 iulie 2014
Aironia
E inutil sa repet ca fumul de tigara ma poarta catre tine. Ca o drogata. Ametita de rosu, vin rosu. Amortita de simturi constiente traiesc momentul. Care poate tine pana la nesfarsit. Si inapoi. Si inca o data. Intr-un cerc absurd neinteles si hain.
Nu stiu daca seara asta este un succes sau un esec. Definitia ar trebui sa fie data ce simt. Nu simt nimic. Sunt amortita. Si obosita... exact. Ca-n cantec: I'm tired of being what you want me to be, feeling so faithless, lost under the surface...
Inteleg de ce Nichita alegea sa fie un betiv. Pentru amorteala de a fi tu in pielea ta in timp ce lumea se invarte fara noima dand sens.
Every step that I take is another mistake to you... or me.
Mi-e greu sa fac diferenta.
Am fost la un sfert de pas sa-ti spun "dor...". Asa, si?
Daca ar putea altcineva sa preia responsabilitatea de a trai in acelasi timp cu tine. Ca pe un task de serviciu. Utopia...
Si Ironia:
Si In the End... it doesn't even matter:Superfuckinggirl
marți, 1 iulie 2014
Aș
Dacă aș mai avea vreun simț al sensului liniștea nu m-ar sfârteca în două. În cea de atunci și cea de acum. Aș rămâne amorțită în ecourile fade ale atâtor promisiuni pe care mi le-am făcut. Înșelate de visul suprem că iubirea iartă. Măcar cea pentru mine.
Aș neobserva că mi-am pierdut simțurile în mulțime. M-am amestecat nefiresc în ce mă înconjoară și acum aș vrea să fug. În trecut. Ca să-mi ucid regretele dinainte să le aflu și să ajung să le iubesc. Sau în viitor. Când totul este posibil. Mai ales noi.
M-aș îndrăgosti de confuz ca să uit de certitudini. Daca aș fi știut, mi-aș fi vopsit memoria cu suflul fumului tău de țigară. Așa ar fi trebuit să fac în loc să-ți las vocea să-mi strige numele în tot nimicul din mintea mea.
M-aș face bine. Și mi-aș reveni în simț. În cel al sensului.
Am greșit atât de puțin, dar atât de tare. Timpul nu are nicio șansă să vindece dezastrul ăsta. Îmi sunt captivă.
N-aș da orice să schimb trecutul. Dar aș lua-o de la un alt capăt oricând. Pe cuvânt. Oricând.
Aș vrea să nu știu ce știu.
Că suntem sfărâmați în bucăți care sunt la noi.
...esc este mereu la prezent.
Este fumul de la focul cu care ne-am jucat.
Aș neobserva că mi-am pierdut simțurile în mulțime. M-am amestecat nefiresc în ce mă înconjoară și acum aș vrea să fug. În trecut. Ca să-mi ucid regretele dinainte să le aflu și să ajung să le iubesc. Sau în viitor. Când totul este posibil. Mai ales noi.
M-aș îndrăgosti de confuz ca să uit de certitudini. Daca aș fi știut, mi-aș fi vopsit memoria cu suflul fumului tău de țigară. Așa ar fi trebuit să fac în loc să-ți las vocea să-mi strige numele în tot nimicul din mintea mea.
M-aș face bine. Și mi-aș reveni în simț. În cel al sensului.
Am greșit atât de puțin, dar atât de tare. Timpul nu are nicio șansă să vindece dezastrul ăsta. Îmi sunt captivă.
N-aș da orice să schimb trecutul. Dar aș lua-o de la un alt capăt oricând. Pe cuvânt. Oricând.
Aș vrea să nu știu ce știu.
Că suntem sfărâmați în bucăți care sunt la noi.
...esc este mereu la prezent.
Este fumul de la focul cu care ne-am jucat.
Supergirl
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
