vineri, 14 februarie 2014
joi, 13 februarie 2014
Povestea pantofiorilor rosii
De Pasti se cumparau incaltari noi. Nush de ce. Venea primavara, trebuia sa ai ceva nou. Erau ceva "traditii" care duceau spre un iepuras pragmatic. O singura pereche, de primavara-vara. Atat se permitea.
Nu-mi amintesc cand i-am cumparat, oricum era un intreg circo-chin si cu probatu' incaltarilor in magazin. Am ceva flash-uri de mai tarziu. Poate d-aia nu imi place sa merg la cumparaturi. Imi da senzatia de obligatie, trebuie, chin, efort... nu bucurie. Imi place sa scap de cumparaturi, pe care le prefer singura, si sa ajung acasa ca sa ma bucur de ce am ales. Acasa e altceva. Acasa e lumea mea, ma pot manifesta, pot proba, pot defila, pot dansa, pot orice.
Cert este ca imi amintesc perfect cum se mulau ei, pantofiorii rosii fara varf si calai, pe ciorapeii mei tetra, alb imaculat. Oribil! Sufletelului meu nu-i placeau pantofii aia si pace. Nu intelegeam de ce trebuie sa port urateniile alea peste ciorapei albi, tetra. Si nu intelegeam ce e in neregula, ce ma durea. Horror!
La gradinita, la mamaie, la Poiana, la alimentara... peste tot... pantofiorii rosii fara varf si calcai. Cu siretel. Da, aveau in schimb, un siretel. Groaznic!
Aveam 4-5 ani. Am foarte clara imaginea, dar si mai clar sentimentul confuz, de nedorinta si parere de rau cu care ma indrept inspre dupa usa, ca sa iau pantofiorii rosii pe care urma sa mi lege de picioruse un de-al meu. Care ar fi trebuit sa fie de partea mea. Nu de partea pantofiorilor rosii a caror vina a fost sa fie doar ieftini, trainici de-o vara si pe stoc.
Pe langa toate astea, in sufletul meu de om mic, simteam ca nu puteam spune nu. Pentru ca inca nu ma invatase nimeni sa spun nu si ca poate fi un lucru bun si nici ca sa ii port in continuare cu mandrie, chiar daca nu-mi plac, era ceva demn. Sau asta aflu acum si cred ca puzzle-ul din sufletul meu mic de Ana Nanase s-ar fi clarificat utopic cu niste ratiune.
Toate primele mele amintiri sunt urate, dureri, frici. Asa o fi la toata lumea? Incerc sa imi amintesc care este prima mea amintire fericita, cu bucurie. Sau primele, de cand eram mica mica. Foarte greu. Cu siguranta au fost mult mai multe si mai dese decat cele urate, dar sunt blocate. De nesuferitele astea urate pe care le-am tot hranit. Sap eu adanc si aflu.
Acum am pantofiori de om mare.
Supergirl
.jpg)
joi, 6 februarie 2014
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
