miercuri, 30 ianuarie 2013

My shit

De ce cred ca sunt mai buna decat toti ceilalti din jurul meu? Si ca merit?
Pentru ca pe mine ma cunosc cel mai bine dintre toti? Sau doar pentru ca daca eu nu cred asta, atunci cine?!

Am trecut de mult  timp de faza in care tineam mortis sa am dreptate, cand doar eu stiam cel mai bine cum se fac lucrurile si nicio alta metoda nu era mai buna ca a mea, in care alegerile celorlalti erau simtite ca pe reale lovituri daca nu coincideau cu alegerile mele. Mai am reminiscente de astfel de frustrari, dar din ce in ce mai rar.

M-am trezit in timp ce intram in bloc cu intrebarile alea de mai sus. Incerc sa imi dau seama de la ce mi-au plecat gandurile de am ajuns la intrebarile. Am tras frana de mana, am stins farurile, am oprit motorul. S-a oprit muzica, The Cranberries - Linger, pe care am cautat-o special ca sa-mi storc tristetea in drum spre casa. Pentru ca ma intorc intr-un cartier din care J. lipseste. Oricum toate melodiile au legatura cu asta acum. Am intins mana dupa telefon, in locul obisnuit. Nu era. L-am bagat in buzunar cand am plecat de la birou si nu l-am mai scos. De obicei il scot din buzunar cand ma pun la volan. Cine dracu' sa ma sune la ora asta?! Asta a fost sigur pe fundal de ganduri. Mi-am luat geanta de pe locul din dreapta care, la fel ca si locul drept din pat este aproape mereu gol. Imi tot spun sa nu mai dorm pe jumatatea patului, ca sa fac loc. Cuiva. Nu oricui. Unui lui. Inca lui J. Pentru ca am citit, chiar in vremurile in care m-am apucat de blog, ca daca iti doresti ca cineva sa intre in viata ta trebuie sa te comporti ca si cand asta deja se intampla. Am facut asa atunci si a functionat. Pe langa locul gol din pat am lasat si unul gol in sifonier, langa hainele mele, in care a stat apoi un tenculet de haine. Mai am si acum vreo doua, dar nu in locul lui. Jos, acolo unde tin hainele de casa, laolalta cu alte haine pe care nu le port niciodata. M-am dat jos din masina si mi-am luat din spate laptopul. La ce naiba ma gandeam!? M-am departat si m-am uitat in spate sa vad daca am parcat bine. Multumita. Si imediat cum mi-am intors capul si m-am uitat in jos, sa nu alunec, mi-a venit in minte intrebarea. De ce cred ca sunt mai buna decat ceilalti din jurul meu? Pentru ca era unspe fara si eu atunici ma intorceam de la birou unde am stat cateva ore ca sa organizez chestii? Ador sa organizez chestii. Pentru ca asta inseamna ca imi pasa? Dar daca nici de asta nu mi-ar pasa, de ce altceva sa-mi pese la modul asta?Toata implicarea mea e in job. O parte din viata mea trebuie sa mearga inainte, sa simt ca se prinde ceva, ca undeva sunt importanta si utila. Sau poate intrebarea are legatura tot cu J. Pentru ca tot cred atata ca-l merit si ca merit toata iubirea asta minunat inchipuita. Accept si recunosc ca sunt oameni mai buni decat mine. Dar nu sunt in stare sa ii vad printre cei pe care ii cunosc. Ba nu. Misona. Cum de nu m-am gandit la Misona? Da. Misona e cea mai buna si pura fiinta umana. Si funny si simpla si atat de profunda. Realizez acum ca si despre J. credeam ca este mai bun decat mine. Pentru ca a avut curaj sa vada ce se intampla, ca nu era ok si ca eram nefericiti. Oamenii buni nu doresc raul persoanelor pe care le iubesc. Si noua ne era rau. Chiar daca doare sa recunosc. J. spunea atunci despre mine ca sunt o persoana rea, ca am o doza de rautate pura, ca parca sunt impotriva lui orice ar face si ca-mi doresc sa-i fac rau si ca din cauza asta am sa ajung batrana si singura, doar eu si Berly. A fost unul dintre lucrurile cele mai dureroase pe care mi le-a spus. Si inca mai sper ca nu credea asta si ca a spus-o doar pentru ca era suparat pe mine, pentru ca il presam.

Abia astept sa trec de perioada asta in care ma simt ca si abandonata. Nu vreau sa fiu cu nimeni altcineva. Am dorinta asta, aproape nevoie, sa stau singura, sa traiesc singura. Si nu mai simt asta ca fiind o pedeapsa. Dimpotriva. Parca ma recompensez. Am avut vreo cateva saptamani la sfarsitul anului trecut in care am tot incercat sa ma apropii de alte persoane. De fapt, tot anul trecut am incercat sa ma apropii de alte persoane. Nu am reusit si m-a obosit. Vreau sa fiu singura si sa fiu lasata in pace. Sa astept.

Mintea mea e barbara zilele astea. Poate si d-aia imi vine sa scriu atata. Vreau sa dau afara din gandurile astea. Si altele. Care inca-mi sunt blocate, de care mi-e teama.

Am zis mai sus de anul trecut. Ceea ce ma duce instant cu gandul la prima lui luna si ultimele din anul ce l-a precedat. Oaza mea de liniste si fericire. La care am renuntat. Constiinta mea nu cunoaste mustrare mai adanca decat asta. Nu am sa ma iert vreodata. Ba chiar vreau sa sufar de fiecare data cand ma gandesc la asta, sa doara, sa nu treaca, sa nu dea vreodata in izbavire. Pentru ca merit.

Nu sunt mai buna decat ceilalti din jurul meu. Ma tenteaza sa spun ca greselile, rautatile, ego-ul ma fac umana. N-am rezistat tentatiei. Nu stiu despre ceilalti. Si nu ar trebui sa conteze. Nu ar trebui sa-mi ridic astfel de intrebari comparative. E irelevant.

 Ma mai obsedeaza doua chestii zilele astea:
"Dati-i omului o masca si va va spune cine este." - Oscar Wilde
"Get your shit together!" - Harvey Specter


Supergirl

luni, 28 ianuarie 2013

Dincolo

O  intamplare aparent insignifianta, marunta, imi poate zgudui lumea din rarunchi. Ca si cand ar fi trecut peste mine o Katrina. Cel mai probabil sensurile pe care mintea mea le da intamplarii nici macar nu exista. Cel mai probabil adevaratul sens se afla dincolo de mintea mea. Dincolo de negare.

Anul asta este diferit. L-am simtit de cum a intrat pe usa. Diferit bine.

Ma emotioneaza multe in ultima vreme. Nu-mi dau seama daca asta inseamna ca am devenit mai atenta sau am devenit mai sensibila. Sau altcumva. Cat de adevarat este ca nu este posibil sa-ti treci peste limite si sa ajungi la tine decat daca traiesti in solitudine o vreme. Atata doar sa nu ajungi sa te confunzi cu ea. Cu solitudinea.

Vreau sa vreau. Cu tot ce sunt. Cum sa ajung acolo?
De exemplu vreau sa vreau ca J. sa fie fericit. Orice ar insemna asta pentru el. Si eu sa ma bucur cu adevarat. Cum sa scap de ipocrizia mecanica pe care mi-o repet de atata timp? Cum sa fac ca ceea ce imi propun sa se transforme in simtire? Exista asa ceva? Sau ar fi tot ipocrizie? Dar cu alta palarie?

Sau... varianta simpla actuala, extrem de subiectiva, dar poate cea mai onesta fata de mine in acest moment. Sa accept ca de fapt nu vreau ca J. sa fie fericit orice ar insemna asta pentru el. Vreau ca J. sa fie fericit cu mine, langa mine, prin mine pentru ca eu stiu sigur, negresit, ca asa ar fi. Si spun asta ca un copil razgaiat, apasat si sacadat, batand in podea cu piciorul drept. Ce spun toate astea despre mine? Ca sunt un om rau? Ca sunt femeie si nu inteleg nimic daca nu e ca mine?

Poate sa accept realitatea obiectiva a faptului ca ceea ce eu vreau nu corespunde de niciun fel cu ceea ce J. vrea. Si sa merg mai departe. Da, dar eu vreau ca J. sa vrea sa vrea. Ma invart inca intr-un cerc vicios. Si incepusem paragraful bine. Deci... ceea ce eu vreau nu corespunde de niciun fel cu ceea ce J. vrea. Nu vreau ca J. sa faca lucruri pe care nu si le doreste. Pentru ca l-ar face nefericit. Nu vreau ca J. sa fie nefericit. Pentru ca asta nu m-ar face fericita. Iar eu vreau sa fiu fericita. Exista mai multe feluri de a fi fericita, nu doar cu J. Aceste feluri nu trebuie doar incercate, probate. Trebuie traite, cu mine in ele nu doar de fatada, nu doar ca sa-mi spun ca macar am incercat. Deci... suficient adevar. Fara alt deci.

Chiar vreau sa vreau sa trec peste J. Dureaza de asa mult timp. Si e suficient.
Poate cele ce au fost nu au fost pentru ca asa au fost sa fie, ci pentru ca nu am trecut peste J. pentru ca m-am tinut inchisa in eventualitatea unui miracol. Lucrurile sunt atat de clare si eu nu vreau sa le vad. Vreau sa vreau sa le vad.

Vreau sa vreau sa nu mai fiu singura. Ce nebuna sunt. Imi tot repet ca anul asta este ultimul in care aleg sa raman singura, ca am sa il savurez la maxim, ca anul asta este vorba doar despre mine, nu despre J. Spun ca vreau sa vreau sa nu mai fiu singura dar iau decizii impotriva. Simt nevoia bolnavicioasa sa ma sabotez. Ca sa existe scuze "reale".

Sper ca recunoscand atat de vadit ca nu am trecut cu adevarat peste J. sa fie un pas inainte spre a trece peste el.

Si cand ma gandesc ce e Katrina: J. nu mai sta la doua blocuri de mine, s-a mutat in alt cartier. Asta macina creierul si simturile mele de doua zile.

Trebuie sa trec dincolo de J. So... let's!
Run! For my life...





Supergirl

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

...

Am stat in fata unei usi deschise si nu am stiut pe unde sa intru.




Supergirl

joi, 10 ianuarie 2013

Imi pare rau

Am facut ceva. Acum ceva timp. De fapt... m-am oprit. N-am mai facut nimic. M-am regasit de cateva ori in postura asta... de a nu mai face nimic. De-a lasa lucrurile sa se intample la cheremul lor. Si eu sa fiu in firea lucrurilor.

De regula luarea unei decizii este un lucru responsabil. Alegerea mea de a nu lua o decizie este in sine o decizie. Exista ceva mai iresponsabil de atat?

Am facut sa doara. Si am lasat sa doara.
Sigur ca imi pare rau. In cel mai onest si cald fel. Insa nu as schimba lucrurile. Chiar daca m-as intoarce in timp si eu as face alegerea cunoscuta la momentul real, acum nu ar arata altfel. Deznodamantul este ce este acum, indiferent de detalii. Dar eu as fi putut fi mai buna, mai umana, mai cinstita, sa recunosc si sa vorbesc. Agonia traiului sta in detalii, la fel ca si savoarea.

As vrea sa stiu ca oamenii pe care i-am ranit sunt bine. Si ca au trecut de mine pentru ca nu am meritat. Asa cum nu merit sa stiu lucrurile astea. Nu caut absolvire. Dimpotriva. Firea-mi este sa-mi las mustrarea sa-si faca de cap cu mine pana la epuizare.

Imi pare rau.
Traiesc cu asta pana la final.


Supergirl

miercuri, 9 ianuarie 2013

Suie

Uneori, lucrurile se intampla pentru un motiv. Ceva rau care sa forteze spre ceva bun. Pentru ca nu ne invata nimeni de mici ca atunci cand vom fi mari lucrurile vor fi si rele. Cand suntem mici, abia asteptam sa ne facem mari pentru ca atunci cand vom fi mari... totul va fi bine. Si crestem crezand asta. Si tot crestem crezand asta. Iar atunci cand ceva rau incepe sa se intample... esti confuz si nu intelegi. Pentru ca ti s-a spus toata viata ca totul va fi bine cand vei fi mare.

Zic si eu asa. Amintindu-mi ca-s mare.
Sa urezi unui copil "sa cresti mare!" e cea mai ingenua rautate din lume.


Nu mi se intampla nimic rau. Sau tragic. Sau dramatic. Nu mi se intampla nimic. M-am plictisit sa ma invart in acelasi cerc cu aceeasi raza, razna. Ah! Doar m-am vazut recent si nici n-am stiut ca eu sunt. Cred ca ma imbogatesc!


Da, trebuie sa schimb lucruri. Si mi-am intocmit lista cu new year's resolutions. Inca ma tin de o bucata din ea. Inca nu am ajuns sa ma apuc de toate.

Iubirea nu dureaza atat de mult incat sa treaca de la sine. Am citit intr-o carte. Si-am zis sa scriu aici ca sa nu uit. In caz ca ma apuca iubirea.

Somn! Ca-s razna. Si suie. (cu sh)


Supergirl