Simt ca cele enumerate imi sunt impuse. Am crescut cu ele, le stiu de cand aveam o varsta la care nu era cazul sa le stiu, am visat la ele pana cand n-am mai visat.
Nu imi permit lucruri "marete" gen casa, masina, cumparaturi la Milano, vacanta in Bali. Daca mi-as permite, cu siguranta le-as avea. Nu stiu ce fel de persoana as mai fi. Mi-ar placea sa am oportunitatea de a avea foarte multi bani pentru a testa ce pot face banii multi din mine, daca ar avea putere. Dar asta-i alt subiect, utopic chiar.
Nu am simtul proprietatii deloc. Nu l-am avut niciodata. Nu stiu daca asta e ceva cu care te nasti, se educa sau se autoeduca. Mie imi lipseste cu desavarsire. Nu tin sa am lucrurile mele. Lucrurile sunt lucruri pentru mine. Prefer sa ma folosesc de lucrurile altora: masina si telefonul de serviciu, garsoniera proprietarului. Ei le-au cumparat, sunt ale lor, eu ma folosesc de ele. Platind un oarecare pret, evident. Nu ma deranjeaza deloc. Ar trebui? Daca se strica, ei repara, inlocuiesc etc. Eu folosesc. Doar de-aia-s lucruri. Ca sa fie folosite. Nu plec cu ele nicaieri si nici nu tin sa las mosteniri.
Am tot avut discutii pe tema asta cu prieteni si colegi. Toti vor casa lor. Parca-i o manie. N-am auzit pe niciunul sa spuna vreau o acasa a mea. Poate as mai fi inteles. Pentru ca pentru sentimentul de acasa eu platesc chirie. Fara nicio o urma de regret, indoiala, rupere de inima sau mai stiu e ce. Ma face fericita locul asta care pentru mine inseamna acasa din prima clipa in care l-am vazut in poze, nici macar nu-i trecusem pragul.
Exista lucruri pe care le-as schimba la viata mea, la felul in care traiesc. Insa nu ma mai deranjeaza nimic, nu ma mai doare nimic atat de tare. Oi fi devenit nesimtita?! :) Ma exalta mult mai mult lucrurile neprevazute, minunate, mici, neexagerate, care imi incanta existenta, si gandul ca asta se va intampla mereu imi da sete de viata, ma face curioasa, ma face sa vreau sa simt, nu sa si am. Nu vreau sa stiu ce va fi maine pentru ca maine poate nu va fi. Da, sunt un fel de fiica a ploii in bataia vantului si poate ca suna a iresponsabilitate dar daca mie mi-e bine asa, acum?! Ce sa fac?! Sa nu ma bucur? Sa imi fac griji si sa ma framant la gandul ca nu stiu daca apuc 60 de ani, daca o sa fiu maritata pana la 40 de ani, daca o sa am casa mea etc., doar pentru ca asta spune restul lumii si asa am invatat ca ar trebui? Nu prea. Dor grijile astea, frustreaza, distrag atentia de la acum. Si dor aiurea. Been there, done that. Next level!
Viata asta-i un proces. Are etape, stadii, niveluri. Cere timp, atentie, sinceritate, vointa si respect. Constiinta mea copil s-a trezit intr-o nebuloasa pe la 3-4 ani si de atunci incerc sa fac lumina, sa fie clar. Imi sunt atat de evidente etapele prin care am trecut pana am ajuns acum si ma bucura atat de tare ca le pot recunoaste, ca le simt, la fel de tare cum ma bucura faptul ca simt ca peste timp voi fi in alta etapa si sigur va fi si mai bine.
Daca ar fi sa imi pun o singura dorinta, una singura, cu certitudinea ca va fi indeplinita, aceasta ar suna asa: Imi doresc sa simt bucurie si iubire in fiecare zi. Like love in the rain.
Supergirl
