Ago

Nu stiu daca am avut o zi buna. Dar nici rea. Parca toate sunt la fel de ceva vreme. Nu se intampla nimic special, doar exista o constanta sigura a toate cele pe care le traiesc si care nu s-ar abate de la ax sub niciun chip. Doar stiu ca fiecare zi ce trece inseamna o zi mai putin. Iubeam luna asta rau de tot si acum mi-e frica de ea. Pentru ca de cativa ani aproape doare ca e decembrie. Au impodobit tot orasul parca in ciuda mea. Ma uitam la un fulg mare, alb si rotund care atarna deasupra strazii abia asteptand sa fie aprins. Si am simtit deja, senzatia aia goala care trece instant din stomac in suflet, lasand urme. Ca pasii pe nisip intr-o zi cu vant. Nu dureaza mult. Dar suficient cat sa stii ca au fost acolo. Pentru ca am stiut ca o sa vina clipa in care am sa trec pe sub el. Si el va fi aprins. Si am sa zambesc, pentru ca nu am cum altfel. Dar nu am sa ma bucur. Pentru ca inca nu am reusit sa invat sa ma bucur singura de lucrurile mici. Desi sunt mai egoista ca oricand, nu am invatat sa ma bucur singura.

Cred ca sunt acolo. "Intrata in obisnuinta, indeletnicindu-ma cu autoflagelarea prin delectarea cu singuratate." Simt asta ca pe orice adevar brut. Nu as fi putut defini starea asta sau orice ar fi ea. E definita acum si o pot recunoaste. Chiar daca unele "lucruri" isi pierd sensul explicandu-le, precum iubirea, pentru unele "lucruri" eu am nevoie de definitii ca sa stiu exact ce sunt. Ca sa stiu de unde sa ma apuc astfel incat sa pot pricepe. Unul dintre marile avantaje ale singuratatii, poate cel mai mare, este ca inveti foarte multe lucruri despre tine, pentru ca esti atent doar la tine si nu ai niciun motiv din lume nici sa te lasi sa gresesti, nici sa-ti explorezi launtrurile pentru ca... oricum nu e nimeni de fata care sa afle. Am invatat ca daca pot recunoaste un "lucru", daca il pot defini, il pot accepta mai usor. Si de aici pana la a trece mai departe nu mai e asa mult.

Paradoxal, cred in continuare ca ma iubesc foarte mult. Cel mai mult. Si ca sunt cea mai importanta persoana din viata mea. Dar s-ar putea ca totusi asta sa fie iluzia.


Supergirl

au bout du clavier...

Melc mai mare acum...

Nici pe departe acolo unde ma gandeam ca am sa fiu. Si nici prin vis nu-mi imaginam ca sunt ceea ce sunt. Acum. Aici. Nicaieri.

Impart lumea. In lumi mici. Fiecare cu iluzia si visul ei. Pana cand o sa se termine.

Nu-mi ajunge sufletul ca sa ajung. Cat sa ma mai catar aiurea, prefacandu-ma ca urc.

Am obosit. De mine.