Ma lovesc constant de limits. Si la fel de constant de off limits. Chiar daca sunt doua concepte in antonim, atunci cand ma lovesc de ele ma fac sa ma simt la fel. La fel de inconfortabil si de nelalocul meu. Chiar si atunci cand eu sunt cea care tine cont de limite sau le depaseste. Si ma intreb de ce ma simt asa? Cand unul dintre scopurile mele este sa imi extind limitele.
Imi imaginez ca nu am sa mai fiu nevoita nicicand sa imi limitez trairile, emotiile, pe mine. Ci doar am sa imi limitez faptele pentru ca ele sa nu depaseasca limitele celor din jurul meu. Si imi imaginez ca cei din jurul meu vor face la fel ca mine. Ce utopie!!!
Adevarul este ca inca nu sunt pregatita sa accept limitele care imi sunt impuse. Chiar daca ele sunt de bun simt, reale, oneste. Limitele care imi sunt impuse inseamna decizii pe care nu le-am luat eu. Si inca nu sunt pregatita sa accept decizii pe care le iau altii pentru mine. Chiar si atunci cand este vorba de o decizie buna pentru mine.
Acceptarea este cel mai recent sentiment pe care l-am descoperit. Si poate cel mai sanatos si mai matur sentiment care exista. Fac pasi marunti acceptand lucrurile pentru care nu am puterea sa le schimb.
Poate ca inca nu sunt pregatita sa accept multe lucruri, dar accept faptul in sine ca... inca nu sunt pregatita sa accept multe lucruri.
Supergirl
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu