Chest

The switch

Forever

Pretty small

Cele bune sa se adune, cele negre sa se spele...

Cred ca toate cele negre se nasc din frica. Iar frica din durere. Orgoliul, vanitatea, lasitatea, delasarea, comoditatea, egoismul, rautatea, manipularea, ura, ipocrizia, invidia, aroganta... frica de a fi respinsi, abandonati, ignorati, neiubiti, neacceptati, alimentata permanent de cand suntem  copii de iluzia ca a fi tu insuti este ceva ce se invata. A fi tu insuti vine de la sine, acel sine pe care il are fiecare. Este ceea ce simti despre si pentru tine fara sa trebuiasca sa demonstrezi.

Este mai simplu si la indemana sa fii rau decat sincer. Crezi ca oamenii te resping pentru ca esti rau, e un motiv universal ca oamenii sa nu te placa pentru ca am invatat, copii fiind, ca trebuie sa stam deoparte de oamenii rai si ca nimanui nu ii plac oamenii rai. Si te minti singur: oamenii nu te resping pentru ca tu esti intr-un fel anume, ci pentru ca te porti urat cu ei. E un motiv clar, logic, acceptat, invatat, experimentat, repetat. Normal ca oamenii stau departe de tine, nu e nimic in neregula cu tine, asa si trebuie sa fie. Si  in felul acesta mintea ne devine inamic, ne cream tipare si cercuri de comportament si gandire care sunt impotriva sinelui, autosabotandu-ne continuu. Eu am centura neagra la asta. Dar nu mai particip la campionate. Doar la cate-un amical din cand in cand.

Cam asa functioneaza cele negre. Inclusiv orgoliul. De ce sa nu ranesc daca pot? De ce sa tac daca am gura? De ce sa nu ii spun "tu pentru mine nu existi" cand ea asta a facut cu mine? Percep orgoliul ca un efect tot timpul intarziat al unei dureri suferite in trecut. Orgoliul este ceea ce nu te lasa sa accepti ca ce a fost a fost, s-a terminat, nu se poate schimba, ca oamenii sunt umani, predispusi greselii.

Orgoliul judeca permanent ceva ce nu exista si te tine departe de ce se intampla acum. Orgoliul te constrange si nu tolereaza alternative, nu te lasa sa accepti ca poate exista si alte variante decat cele pe care le cunosti tu. Te tine captiv intr-o durere traita in trecut care reinvie la fiecare amintire a momentului in care s-a intamplat. Iar atunci cand iese la suprafata crezi ca te face sa te simti bine, ca esti puternic si ca ai castigat. Mega iluzie. Nimeni nu joaca nimic, nimeni nu concureaza cu nimeni. Trezeste o falsa placere care nici macar nu tine mult. Eu nu am intalnit orgoliosi multumiti. Daramite fericiti. Nimanui nu ii place sa fie orgolios. Pentru ca doare. Dar ne mintim ca ne place pentru ca asa am invatat si nu ne trece prin cap ca poate fi si altfel.

Toate cele negre dor. Pentru ca durerea se naste din contactul cu tot ce ne e exterior. Cum am iesit din burtica mamei, hop si durerea. Nu mai e cald si sigur, hrana si iubire permanenta, neconditionat, fara sa lupti. Nu-ti lipseste absolut nimic atunci cand esti in burtica mamei. Absolut nimic. Si in afara burticii este la fel. Nu-ti lipseste absolut nimic. Absolut nimic. Doar ca tot ce ai nevoie se afla in interior, in tine, nu in exterior. Daca acesta ar fi cultul pe care parintii l-ar insufla copiilor, adultii nu ar mai fi prizonierii celor negre si ar putea face instinctiv diferenta intre a-si identifica propria persoana cu acestea si a le simti constructiv, folosindu-le ca pe niste instrumente.

Echilibrul este important si necesar. Nu le-am deosebi, recunoaste si aprecia pe cele bune daca cele negre ar fi simtite nesemnificativ.
Nici nu e nevoie sa le rostesti sau sa le descrii. Este suficient sa le recunosti. Intr-atat de simplu este cu cele bune. Pentru ca vin de la sine.


Supergirl

Anonim,

e prima data cand scrii ceva atat de emotionant pe blogul meu. Si-atat de inversunat. Ce te-a inspirat? :)

Cred in multe dintre lucrurile pe care le-ai scris aici. Da, nu exista lant pentru suflet. Insa nu cred ca suntem ce alegem. Pentru ca pana sa constientizam asta, alegem ce ne invata altii ca trebuie sa alegem. Dar... indiferent, de cum alegem si de ce, da, suntem responsabili.

Eu inca nu stiu daca alegerile pe care le fac sunt ale sufletului meu neinlantuit, pur, sau sunt ale persoanei mele, cea crescuta de parintii mei, educata de scoli, carti, mass media, persoanele pe care le-am intalnit, job-urile pe care le-am avut, intamplarile pe care le-am trait... Suntem, pana la urma, suma tuturor experientelor traite. Cred ca daca as da toate astea la o parte: parinti, educatie, prieteni, job-uri, carti, filme, trairi, dependente de lucruri si oameni... ar ramane sufletul meu neinlantuit. Eu una nu am ajuns acolo. Sunt in drum spre a ma descoperi. Uneori pot face deosebirea intre alegerile facute cu sufletul, de mine, Anda pura, si cele facute de mine, Anda toxica, plina de reziduurile parintilor, scolii, societatii, anturajului, auto educatiei.

Oamenii mint si se prefac. Toti o facem. Poate asta este chiar unul dintre lucrurile care ne face umani. Cu siguranta lucrurile ar fi mai simple si mai oneste daca oamenii ar fi sinceri si neprefacuti tot timpul, insa lectiile pe care le primim intalnind acesti oameni sau suferind din propria pricina sunt valoroase. Nu realizezi ce inseamna sa tradezi pana cand nu simti tradarea.

Indragosteala e o chestie bio-chimica pentru mine. Se intampla sau nu se intampla si nu are legatura cu absolut nimic. Iubirea este altceva si are legatura cu totul. Nu stiu daca ai citit Iubirea nu doare.
Inca nu mi-am schimbat parerea. Cred in continuare ca daca doare, e orice altceva, dar nu iubire.

Nu sunt de acord cu punerea celuilalt deasupra mea. Dar eu sunt un caz de egoism suprem. La mine functioneaza asa chestia asta: daca ai grija de tine, ai grija de mine. Si invers. Daca te iubesc, am in primul rand grija de mine pentru ca stiu ca daca mie mi se intampla ceva, orice, tu suferi. Nu vreau sa suferi din cauza mea. Deci, trebuie sa am grija de mine in primul rand. La fel si tu. Si am incredere in tine ca ai grija de tine mai mult decat ai grija de mine. Fiecare este cea mai importanta persoana din viata sa. Eu fara mine nu se poate. Pentru ca... suntem fiinte individuale si nevoia de a gasi motiv intr-o alta fiinta este iluzie. Daca e nevoie, nu e iubire, e orice altceva.

Intrebarile nu se vor sfarsi niciodata. Si chiar daca doi oameni sunt foarte sinceri si onesti inca de la inceput, nu garanteaza nimeni ca asa va fi mereu. Oamenii se schimba, evolueaza, se dezvolta. Sau nu. Oamenii au ritmuri diferite de a trai, simti, alege, creste. Oamenii fac ce stiu ei sa faca mai bine intr-un moment dat. Acel "mai bine" poate fi ceva rau pentru alta persoana. Nu e de condamnat sau judecat. Suntem toti la fel, facem aceleasi lucruri, traim aceleasi lectii, insa altfel si altadata.

O cunostinta mi-a spus acum cateva zile ca fiecare persoana care-mi intra in viata vine cu un scop: sa invat ceva despre mine. Imi place ideea asta si o simt reala.

Suntem toti la fel. Vii. Si asta vine la pachet... cu de toate. :)

Multumesc! Atentia ta ma flateaza.


Supergirl

Who gets the love?

Eu si J. ... asta este melodia noastra:

Credeam ca am mai postat-o pe blog dar, nu. Am postat doar cuvintele... aici.
Inca imi suna asa telefonul cand ma suna el. Am perioade cand scot melodia pentru ca nu vreau sa stiu instant cand suna J. Am perioade cand o pun la loc pentru ca vreau sa aud din orice colt as fi cand suna J. Cercul cu J. e plin de cercuri mai mici. Viata mea e plina de forme geometrice.

Tot ascultand si reascultand melodia si cautand lucruri despre ea a inceput sa capete un alt sens. Melodia este un fel de ruga catre Dumnezeu. Asa a fost creata. Acum, cand o ascult si inevitabil o cant, uneori inseamna un elogiu pentru Dumnezeu, iar alteori un elogiu pentru J.
In momentele de luciditate nu simt ca J. has the love to see me through.
In momentele de dor de J. nu simt ca Dumnezeu has the love to see me through.
In momentele ca astea simt ca I got the love to see me through.


Supergirl


PS: Everyone.

till

Diagnostic:

incompatibilitate fatala.

Decay

Daca nu ar fi fost singuratatea eu nu as fi ajuns sa ma cunosc, sa-mi recunosc existenta, eu in fata mea. La inceput nu am avut de ales. Apoi, am ales singuratatea pentru ca m-a atras libertatea de a merge pe drumul spre mine. Si a devenit solitudine. Nu as fi reusit sa ajung la mine daca atentia mea nu ar fi fost concentrat atribuita mie.

In solitudine m-am auzit pentru prima oara. In solitudine mi-am recunoscut vina, m-am lasat suparata pe mine, m-am pedepsit, m-am urat, m-am certat si m-am iertat. In solitudine mi-am varsat furia pe mine daramand ziduri si construind punti.

In solitudine am aflat ce vreau. Si ce nu vreau. Da, m-a facut egoista. Sunt mandra de asta. Daca nu as fi egoista nu mi-as recunoaste valoarea, nu as stii unde sunt in raport cu ceilalti. Consider a fi egoist o calitate. Pentru ca fiecare este responsabil de propria viata, de cum se simte, de ce doreste, de ce alege, de ce seamana si ce culege. Toate astea nu ar trebui aruncate pe umerii altcuiva si mai ales celui drag de langa tine. Toate acestea sunt ceea ce iti este dat, ceea ce te construieste, ceea ce te apropie de tine si nu pot fi redirectionate catre altcineva pentru a prelua din consecinte care, de cele mai multe ori, sunt dureri si frici. Nu ai dreptul sa ceri altcuiva sa-ti traiasca viata pentru ca tu nu ai curaj sa-ti infrunti demonii. Acel altcuiva are el dreptul sa aleaga sa-ti fie alaturi sau nu in timp ce darami munti si construiesti punti. Iar tu, la randul tau, ai dreptul sa fi acel altcuiva pentru cineva. In rest, fiecare cu pizda ma-sii. Asta e o vorba din batrani cu un sens profund in ciuda ilicitatii sale.

Am auzit prima oara "nu face din asta problema mea, e a ta, rezolv-o" de la J. Atunci l-m urat pentru ca nu intelegeam. Nu il intelegeam pentru ca nu il auzeam. Nu il auzeam pentru ca nu eram atenta la el. Nu eram atenta la el pentru ca eram distrasa de ego. Eram distrasa de ego pentru ca nu se simtea implinit. Nu se simtea implinit pentru ca nu erau bifate o gramada de casute. Nu erau bifate o gramada de casute pentru ca J. este altfel. Desi pare ca merge impreuna cu restul, in turma, el este, de fapt, unul dintre magari. Si pentru ca J. este altfel, eu cea de atunci nu am putut intelege de ce ar fi trebuit sa fie ok sa raman cu casutele nebifate. Nu puteam intelege asta pentru ca am invatat ca a fi fericit inseamna sa ai toate casutele bifate sau cele  mai multe dintre ele. Stiam ca a trai inseamna sa respecti niste reguli si sa indeplinesti niste conditii, iar daca faci asa, esti fericit. Nimic mai neadevarat si necinstit. Nu e nimeni vinovat ca ajunsesem sa stiu lucrurile ca fiind astfel. Era un rod a ceea ce reusisem sa invat de la ai mei, de la scoala, de la prieteni, de la televizor, de la colegi, de la sefi, de la comunitate. Primisem informatie, multa, pe care am filtrat-o si prelucrat-o cu mintea si sufletul meu de copil ratacit intr-o lume nebuna. Ia si descurca-te!

J. m-a facut mare. Si sunt rare momentele cand sunt mandra ca sunt mare. Sa fiu mare est un fel de trauma. Sufar de sindromul Peter Pan.

Ii sunt recunoscatoare lui J. pentru ca a apasat pe "butoanele" potrivite, in momentele potrivite. M-a durut ca dracu' atunci. Acum... simt recunostinta.

As fi vrut sa fiu pentru J. ce este el pentru mine. Dar nu este sa fie. Si inca invat sa fiu ok cu asta. Aproape sunt. Sunt din ce in ce mai rare momentele de tristete profunda in care dorul de el si noi ma induioseaza pana la lacrimi. Dar si acelea sunt momente bune si necesare. Voi purta in mine un soi de tristete permanenta pentru ca, atunci cand vreau sau am nevoie, nu pot sa ma ascund la pieptul lui, stransa de bratele lui puternice si sigure. Dar asta este problema mea cu care ma infrunt si peste care trec in solitudine.

Nu stiu daca imi mai doresc sa am copii. Nu exista cadrul potrivit pentru un copil. Nu vreau sa dau viata unui suflet care, dupa ce ca ajunge intr-o lume de neinteles in care trebuie sa invete sa se descurce si sa se si bucure in acelasi timp, ar trebui sa-si fondeze temelia intr-un context cu iubire incompleta. Daca natura a facut ca viata sa fie rodul legaturii naturale dintre un barbat si o femeie, ma gandesc ca barbatul este esential pentru ca rodul sa prinda radacini si sa creasca frumos, asa cum ii este dat, intr-un sol fertil ingrasat cu iubire and other stuff de la ambii parinti. Asta inseamna familie. Eu nu am familia. Inclin sa aleg sa nu aduc in lume un copil pentru care exista din start riscul de trauma. Lipsa unui parinte sau lipsa de iubire reala si onesta intre parinti dauneaza grav sanatii emotionale a copilului. Viata aduce pe masura ce este traita tot felul de traume. Nu vreau sa cauzez eu una constient. Este ceva ce pot sa fac pentru copilul meu neconceput, sa aleg sa nu-i dau trup stiind ca acum exista un risc puternic sa se nasca intr-un cadru nenatural care poate provoca o trauma. Pentru mine viata a fost si este o lupta, asa am simtit-o. O lupta permanenta cu mine insami. Mi se pare greu sa traiesti. Nu as vrea sa provoc eu asta unei alte persoane, concepand-o. Nu cred ca asta e rolul meu, sensul vietii mele, bla bla and shit. Nu cred ca un copil da sens vietii cuiva. Cred ca fiecare isi da sens lui insusi. Iar una dintre recompense poate fi provocarea de a oglindi in sufletul unei persoane rupte din tine lumea, valorile, experienta, iubirea, sa-l inveti sa fie el insusi, sa prinda curaj si aripi sa-si asume drumul si sa mearga pe el stiind ca exista rascruci si ca nu intotdeauna drumul drept duce sigur si rapid la destinatie. Pentru ca apoi sa-i dai drumu'. Nu vreau sa procreez doar. Nu tin la perpetuarea speciei, nici la propria multiplicare. Si, clar, sunt profund oripilata, inversunata si impotriva ideii adusului de pahar cu apa la patul muribund.
Hai ca m-am convins suficient ca nu vreau copii acum. :)

Dar stiu ca imi doresc un partener. Cu care sa impart. Timpul, pe mine, un film, o masa, plimbari, discutii, sex, seri cu prietenii, duminici de leneveala, ras, bucurie, toate sinceritatile lumii mele. Un partener care sa vrea sa fie langa mine si atunci cand cea mai neagra versiune a mea iese la suprafata sau atunci cand lucrurile inevitabil ajung sa fie si mai putin bune. Vreau un partener cu care sa pot trece peste impasuri, la fel de mult cum vreau ca acelasi partener sa fie langa mine cand sunt fericita. Si-ar fi inevitabil ca iubirea sa existe.  Cand o sa apara am sa scriu aici depre el si despre iubirea pentru el. :) Pana atunci, scriu despre mine.

Nu are cum sa reiasa de aici, insa viata mea nu este atat de trista pe cum pare. Era, intr-adevar. Si am si eu momentele mele de angoasa, caci sunt om. Dar de cativa ani nu mai este. Si nu, nu sunt in negare. :) Ma bucur de libertatea de a putea face ce vreau, cand vreau, cum vreau, cu cine vreau. Este suprem. Ma simt foarte bine, prea bine, eu cu mine asa cum arata viata mea acum. Singurul "lucru" care lipseste este un partener real, nu doar "amici" (I fucking hate this word), fuck buddies sau tipi de 2-3 intalniri. Vreau un barbat care sa vrea sa ramana.

 Supergirl

"Tu esti medicamentul care ma tine in viata de boala incurabila care esti tot tu"

 

 

Erase fault

(When this began)
I had nothing to say
And I get lost in the nothingness inside of me
(I was confused)
And I let it all out to find
That I'm not the only person with these things in mind
(Inside of me)
But all the vacancy the words revealed
It's the only real thing that I got left to feel
(Nothing to lose)
Just stuck, hollow and alone
And the fault is my own, and the fault is my own

I want to heal, I want to feel what I thought was never real
I want to let go of the pain I've held so long
(Erase all the pain till it's gone)
I want to heal, I want to feel like I'm close to something real
I want to find something I've wanted all along
Somewhere I belong

And I got nothing to say
I can't believe I didn't fall right down on my face
(I was confused)
Looking everywhere only to find
That it's not the way I had imagined it all in my mind
(So what am I)
Why do I have the negativity?
Cause I can justify the way everyone is looking at me
(Nothing to lose)
Nothing to gain, I'm hollow and alone
And the fault is my own, and the fault is my own

I will never know myself until I do this on my own
And I will never feel anything else until my wounds are healed
I will never be anything till I break away from me
I will break away, I'll find myself today

I want to heal, I want to feel, like I'm somewhere I belong
I want to heal, I want to feel, like I'm somewhere I belong
Somewhere I belong?

Bou'

Si daca adevarul este ca orice ai face, orice ai gandi, orice ai spune sau nu spune.... lucrurile sunt la fel, raman aceleasi?! Ca in trafic. Indiferent daca injuri sau nu cand un bou iti taie fata, lucrurile raman la fel. Bou' e bou oricum. Iti taie fata oricum. Chiar daca injuri, claxonezi si lasi sa iasa din tine furie... bou' e bou si fata iti e taiata. Chiar daca ignori si fredonezi in continuare your happy song, bou' e bou si fata iti e taiata.

Asa ca... daca, de fapt, nu conteaza?! Nici cum gandesti, nici ce, nici ce faci, nici de ce. Nici cat de pozitiv sau negativ esti, nici cat de atent sau ignorant. Nici daca iti pasa, nici daca doare, nici daca te opresti, nici daca sari din "masina". Nici... nimic.

Daca bou' e bou orice as face si fata imi e taiata oricum?!

Da, da... secretul e in atitudine. Cum privesti bou' care tocmai ti-a taiat fata. Prea mult pozitiv afecteaza negativ. Ce fel de persoana devii atunci cand nu te mai afecteaza niciun bou si te doare in spate ca fata ti-e taiata? Imuna? Ramai persoana? Sau ajungi bolovan?

Nimic nou sub soare.
Tot timpul exista un bou care iti taie fata. No matter what.
Asa ca... get your shit together and deal with it. Fuck off este singurul adevar universal valabil. Iar bou' e constanta.


Supercow
(mda, si eu tai fata uneori...)

Your love is real

Little things

Something beautiful in a shitty day...

That's all Folks!

Si ce zi misto am avut. Pana cand n-am mai avut.
God! Again: you are twisted!

Si ca sa o citez pe Phoebe:
Love is sweet as summer showers
Love is a wondrous work of art
But your love, oh your love,
Your love is like a giant pigeon... crapping on my heart.

Inainte, cu tupeu!


Supergirl

04.04.2014 11:24



Stiam eu ca 4 e my lucky number!

 

 

E atat de adevarat ca o clipita poate rasturna un om mare facandu-l sa devina mic la loc...

 

 

Supergirl

Povestea pantofiorilor rosii

De Pasti se cumparau incaltari noi. Nush de ce. Venea primavara, trebuia sa ai ceva nou. Erau ceva "traditii" care duceau spre un iepuras pragmatic. O singura pereche, de primavara-vara. Atat se permitea.

Nu-mi amintesc cand i-am cumparat, oricum era un intreg circo-chin si cu probatu' incaltarilor in magazin. Am ceva flash-uri de mai tarziu. Poate d-aia nu imi place sa merg la cumparaturi. Imi da senzatia de obligatie, trebuie, chin, efort... nu bucurie. Imi place sa scap de cumparaturi, pe care le prefer singura, si sa ajung acasa ca sa ma bucur de ce am ales. Acasa e altceva. Acasa e lumea mea, ma pot manifesta, pot proba, pot defila, pot dansa, pot orice. 

Cert este ca imi amintesc perfect cum se mulau ei, pantofiorii rosii fara varf si calai, pe ciorapeii mei tetra, alb imaculat. Oribil! Sufletelului meu nu-i placeau pantofii aia si pace. Nu intelegeam de ce trebuie sa port urateniile alea peste ciorapei albi, tetra. Si nu intelegeam ce e in neregula, ce ma durea. Horror!

La gradinita, la mamaie, la Poiana, la alimentara... peste tot... pantofiorii rosii fara varf si calcai. Cu siretel. Da, aveau in schimb, un siretel. Groaznic!

Aveam 4-5 ani. Am foarte clara imaginea, dar si mai clar sentimentul confuz, de nedorinta si parere de rau cu care ma indrept inspre dupa usa, ca sa iau pantofiorii rosii pe care urma sa mi lege de picioruse un de-al meu. Care ar fi trebuit sa fie de partea mea. Nu de partea pantofiorilor rosii a caror vina a fost sa fie doar ieftini, trainici de-o vara si pe stoc.

Pe langa toate astea, in sufletul meu de om mic, simteam ca nu puteam spune nu. Pentru ca inca nu ma invatase nimeni sa spun nu si ca poate fi un lucru bun si nici ca sa ii port in continuare cu mandrie, chiar daca nu-mi plac, era ceva demn. Sau asta aflu acum si cred ca puzzle-ul din sufletul meu mic de Ana Nanase s-ar fi clarificat utopic cu niste ratiune.

Toate primele mele amintiri sunt urate, dureri, frici. Asa o fi la toata lumea? Incerc sa imi amintesc care este prima mea amintire fericita, cu bucurie. Sau primele, de cand eram mica mica. Foarte greu. Cu siguranta au fost mult mai multe si mai dese decat cele urate, dar sunt blocate. De nesuferitele astea urate pe care le-am tot hranit. Sap eu adanc si aflu. 

Acum am pantofiori de om mare. 

Supergirl

Happiness walks on pink feet

Betrayal

Where the light shivers offshore

Through the tides of oceans

We are shining in the rising sun

As we are floating in the blue

I am softly watching you

Oh boy your eyes betray what burns inside you

Whatever I feel for you

You only seem to care about you

Is there any chance you could see me too? 

Cause I love you

Is there anything I could do

Just to get some attention from you? 

In the waves I've lost every trace of you

Where are you? 

After all I drifted ashore

Through the streams of oceans

Whispers wasted in the sand

As we were dancing in the blue

I was synchronized with you

But now the sound of love is out of tune