Come up to meet ya, tell you I'm sorry
You don't know how lovely you are
I had to find you, tell you I need ya
And tell you I set you apart
Tell me your secrets, and nurse me your questions
Oh lets go back to the start
Running in circles, coming in tails
Heads on a science apart
Nobody said it was easy
It's such a shame for us to part
Nobody said it was easy
No one ever said it would be this hard
Oh take me back to the start
I was just guessing at numbers and figures
Pulling the puzzles apart
Questions of science, science and progress
Do not speak as loud as my heart
And tell me you love me, come back and haunt me
Oh and I rush to the start
Running in circles, chasing tails
Coming back as we are
Nobody said it was easy
Oh it's such a shame for us to part
Nobody said it was easy
No one ever said it would be so hard
I'm goïng back to the start
joi, 8 iulie 2010
marți, 22 iunie 2010
obs
mi-e somn...
mi-am amintit de blog.
mi-e somn... si nu prea pot sa dorm de ganduri si idei nespuse care-si ating obsesia... care-si incearca radacini in mintile mele ce se vor intregi.
imi tot spun ca timpul le va ucide de dragul prezentului aproape perfect.
atat.
mi-am amintit de blog.
mi-e somn... si nu prea pot sa dorm de ganduri si idei nespuse care-si ating obsesia... care-si incearca radacini in mintile mele ce se vor intregi.
imi tot spun ca timpul le va ucide de dragul prezentului aproape perfect.
atat.
marți, 1 iunie 2010
Life is a bliss...
Pure love has no conditions or boundaries. Love does not restrain itself or hold back. Love gives all the time and doesn't ask for anything in return. Love is a continuous flow without any limits. And all of this is inside you.
duminică, 18 aprilie 2010
Bucurie
Ascult Naiul lui Gheorghe Zamfir... cuvintele sunt de prisos.
Sunt fericita ca pot sa simt, sa vibrez cu emotie la sunete care-mi transforma starea intr-o traire nepamanteana.
Sunt fericita ca am urechi care sa auda, piele care sa mi se zbarleasca, lacrimi care sa-mi curga.
Vorbeam mai devreme cu Berly si ii spuneam ca el e bucuria mea mica... si J e bucuria mea mare. Si-mi amintesc din nou ca au fost vremuri cand nu mai puteam sa ma bucur. Acum ma bucur in fiecare zi... de mine cu J, de Berly, de viata mea frumoasa... asa cum e ea.
Simt bucurie... imi curge prin vene.
Supergirl
Sunt fericita ca pot sa simt, sa vibrez cu emotie la sunete care-mi transforma starea intr-o traire nepamanteana.
Sunt fericita ca am urechi care sa auda, piele care sa mi se zbarleasca, lacrimi care sa-mi curga.
Vorbeam mai devreme cu Berly si ii spuneam ca el e bucuria mea mica... si J e bucuria mea mare. Si-mi amintesc din nou ca au fost vremuri cand nu mai puteam sa ma bucur. Acum ma bucur in fiecare zi... de mine cu J, de Berly, de viata mea frumoasa... asa cum e ea.
Simt bucurie... imi curge prin vene.
Supergirl
marți, 13 aprilie 2010
Marti, 13
Liniste. Cald. Pace. Roz. Sunt... fericita. Atat de fericita ca nici nu-mi vine sa gandesc. Doar sa fiu.
Si sunt recunoscatoare pentru ce simt... pentru chestiile astea noi si vechi din mine.
Fericirea nu ma inspira sa scriu. Nu imi vine sa zic nimic deosebit. Scriu doar pentru ca vreau sa citesc peste timp ca intr-o zi de marti, 13, eu eram fericita.
Ma indragostesc in fiecare zi de lucrurile mici, normale, simple si firesti din viata mea. Si nu gasesc nimic altceva mai minunat decat asta. Toate lucrurile astea fac diferenta. Diferenta intre o viata plina de lucruri mari si complexe care-mi rascolesc launtrul si o viata plina de lucruri mici si simple care-mi bucura sufletul si ma apropie de sensul meu.
Mi-am amintit acum de zilele in care eram atat de obosita si nefericita din cauza responsabilitatilor de la birou si a vietii de zi cu zi a caror rezultate, intr-adevar, imi ofereau satisfactii, dar... nu m-am regasit niciodata a fi Anda fericita datorita acestor satisfactii. Ba mai mult... iluzia ca rezultatele astea ma fac fericita, adancea si mai mult celelalte nevoi care nu se simteau implinite ca pentru Anda. Apoi am incercat, mult timp, sa inventez echilibrul intre ceea ce trebuie si ceea ce vreau eu, inlauntrul meu. Sa gasesc echilibrul intre Anda, femeia responsabila, mult prea serioasa, perfectionista, cerand mult de la ceilalti si si mai mult de la ea... si Anda, femeia copil inca, femeia care iubeste ploaia, neinteleasa, complicata in lucruri simple pentru altii, tanjind dupa linistea unei seri banale in fata unui film prost. Mda... a fost o vreme in care am crezut ca prima Anda are toate calitatile si a doua Anda are toate defectele.
Sunt inca pe drumul pe care incerc sa fac din doua Anda una singura. Si la propriu si la figurat. :) Doar sunt Supergirl, ce puii mei!!!
Supergirl
Si sunt recunoscatoare pentru ce simt... pentru chestiile astea noi si vechi din mine.
Fericirea nu ma inspira sa scriu. Nu imi vine sa zic nimic deosebit. Scriu doar pentru ca vreau sa citesc peste timp ca intr-o zi de marti, 13, eu eram fericita.
Ma indragostesc in fiecare zi de lucrurile mici, normale, simple si firesti din viata mea. Si nu gasesc nimic altceva mai minunat decat asta. Toate lucrurile astea fac diferenta. Diferenta intre o viata plina de lucruri mari si complexe care-mi rascolesc launtrul si o viata plina de lucruri mici si simple care-mi bucura sufletul si ma apropie de sensul meu.
Mi-am amintit acum de zilele in care eram atat de obosita si nefericita din cauza responsabilitatilor de la birou si a vietii de zi cu zi a caror rezultate, intr-adevar, imi ofereau satisfactii, dar... nu m-am regasit niciodata a fi Anda fericita datorita acestor satisfactii. Ba mai mult... iluzia ca rezultatele astea ma fac fericita, adancea si mai mult celelalte nevoi care nu se simteau implinite ca pentru Anda. Apoi am incercat, mult timp, sa inventez echilibrul intre ceea ce trebuie si ceea ce vreau eu, inlauntrul meu. Sa gasesc echilibrul intre Anda, femeia responsabila, mult prea serioasa, perfectionista, cerand mult de la ceilalti si si mai mult de la ea... si Anda, femeia copil inca, femeia care iubeste ploaia, neinteleasa, complicata in lucruri simple pentru altii, tanjind dupa linistea unei seri banale in fata unui film prost. Mda... a fost o vreme in care am crezut ca prima Anda are toate calitatile si a doua Anda are toate defectele.
Sunt inca pe drumul pe care incerc sa fac din doua Anda una singura. Si la propriu si la figurat. :) Doar sunt Supergirl, ce puii mei!!!
Supergirl
luni, 29 martie 2010
Albastra
Astazi am fost de acord sa imi instrainez copilaria.
Ma simt atat de mare. Degeaba mare. Sunt la fel de neputincioasa ca atunci cand eram copil, doar ca acum stiu ca sunt neputincioasa.
Imi doresc atat de mult sa regasesc copilarie in jurul meu. Sa aud rasete, lucruri spargandu-se, plansete. Oare reusim vreodata sa trecem peste doliul copilariei?
Cineva mi-a spus odata ca oamenii care tin de amintiri si pastreaza tot felul de lucruri sunt oameni slabi. Care aleg sa ramana agatati in trecut decat sa-l accepte ca atare si sa mearga mai departe. Sunt atat de trista ca nici nu imi vine sa dezbat chestia asta. Sau pur si simplu nu stiu. Asa cum nu stiu milioane de lucruri pe care as vrea sa le stiu.
Ma inconjoara tot felul de temeri. Si chestia urata din stomac nu vrea sa plece. Oricat de mult m-as concentra. Stiu ca gandurile bune sunt mai puternice decat gandurile rele dar…
Imi vine sa scot capul pe geam si sa strig lumii sa nu mai fie rea, sa nu mai minta, sa cer oamenilor sa se iubeasca si atat, sa nu se mai desparta… sa fie oameni… ca nu e asa de greu!
Ufff… sunt albastra
As vrea sa nu mai fumez. As vrea sa fiu mai buna. As vrea sa stiu mereu cand trebuie sa tac. As vrea sa stiu cat sa spun si cum sa spun. As vrea sa stiu sa ma opresc. As vrea sa stiu cum sa persist in bine atunci cand mi se intampla. As vrea sa fiu roz. As vrea sa ajung la mine si sa raman acolo. As vrea sa nu mai vreau. As vrea doar sa fie. As vrea sa nu mai vreau lucrurile pe care nu le pot avea. As vrea sa aud o voce care sa imi spuna ca totul va fi bine. As vrea sa ma intorc in visul de acum doua nopti.
Sunt ok. Ma incapatanez sa cred ca sunt ok. Chiar daca sunt albastra.
Sunt ok. Doar supergirls don’t cry… supergirls just fly…
Supergirl
Ma simt atat de mare. Degeaba mare. Sunt la fel de neputincioasa ca atunci cand eram copil, doar ca acum stiu ca sunt neputincioasa.
Imi doresc atat de mult sa regasesc copilarie in jurul meu. Sa aud rasete, lucruri spargandu-se, plansete. Oare reusim vreodata sa trecem peste doliul copilariei?
Cineva mi-a spus odata ca oamenii care tin de amintiri si pastreaza tot felul de lucruri sunt oameni slabi. Care aleg sa ramana agatati in trecut decat sa-l accepte ca atare si sa mearga mai departe. Sunt atat de trista ca nici nu imi vine sa dezbat chestia asta. Sau pur si simplu nu stiu. Asa cum nu stiu milioane de lucruri pe care as vrea sa le stiu.
Ma inconjoara tot felul de temeri. Si chestia urata din stomac nu vrea sa plece. Oricat de mult m-as concentra. Stiu ca gandurile bune sunt mai puternice decat gandurile rele dar…
Imi vine sa scot capul pe geam si sa strig lumii sa nu mai fie rea, sa nu mai minta, sa cer oamenilor sa se iubeasca si atat, sa nu se mai desparta… sa fie oameni… ca nu e asa de greu!
Ufff… sunt albastra
As vrea sa nu mai fumez. As vrea sa fiu mai buna. As vrea sa stiu mereu cand trebuie sa tac. As vrea sa stiu cat sa spun si cum sa spun. As vrea sa stiu sa ma opresc. As vrea sa stiu cum sa persist in bine atunci cand mi se intampla. As vrea sa fiu roz. As vrea sa ajung la mine si sa raman acolo. As vrea sa nu mai vreau. As vrea doar sa fie. As vrea sa nu mai vreau lucrurile pe care nu le pot avea. As vrea sa aud o voce care sa imi spuna ca totul va fi bine. As vrea sa ma intorc in visul de acum doua nopti.
Sunt ok. Ma incapatanez sa cred ca sunt ok. Chiar daca sunt albastra.
Sunt ok. Doar supergirls don’t cry… supergirls just fly…
Supergirl
duminică, 28 martie 2010
Poate... vremea
Poate ma straduiesc prea mult si uit sa am rabdare. Uit sa raman in asteptarea lucrurilor care vin de la sine si ma trezesc iesind in intampinarea lor schimbandu-le menirea.
Poate imi doresc milioane de lucruri deodata, acum… si uit ca asta ma face egoista.
Poate ca realitatile mele sunt parte iluzii si esuez in a face diferenta. Poate ca tigara nu ma face sa ma simt mai bine.
Poate ca ma agat prea mult de lumi care nu-mi apartin, amagindu-ma cu dorinta ca lumile se pot uni. Macar ca doua paralele… la un infinit.
Poate ca binele meu e raul altora.
Poate ca departarea este o forma de apropiere.
Poate necuvintele sunt un mod de a spune ceva.
Poate sunt un melc care vrea din tot sufletul lui mic sa alerge.
Imi doresc atat de mult sa fiu fara cusur, sa fiu perfecta, matura, inteleapta. Dar… e greu. Si simt cum imi alunec printre degete din cand in cand.
Ma enerveaza vremea de afara. Ma face sa fiu trista si sa ma simt singura. Si sa simt lipsa. Dor. Apropiere. Brate. Vorbe. Semne.
Vremea de afara. Ce bine ca exista vremea de afara… ca sa pot da vina pe ea.
Ufff!!!
Supergirl
Poate imi doresc milioane de lucruri deodata, acum… si uit ca asta ma face egoista.
Poate ca realitatile mele sunt parte iluzii si esuez in a face diferenta. Poate ca tigara nu ma face sa ma simt mai bine.
Poate ca ma agat prea mult de lumi care nu-mi apartin, amagindu-ma cu dorinta ca lumile se pot uni. Macar ca doua paralele… la un infinit.
Poate ca binele meu e raul altora.
Poate ca departarea este o forma de apropiere.
Poate necuvintele sunt un mod de a spune ceva.
Poate sunt un melc care vrea din tot sufletul lui mic sa alerge.
Imi doresc atat de mult sa fiu fara cusur, sa fiu perfecta, matura, inteleapta. Dar… e greu. Si simt cum imi alunec printre degete din cand in cand.
Ma enerveaza vremea de afara. Ma face sa fiu trista si sa ma simt singura. Si sa simt lipsa. Dor. Apropiere. Brate. Vorbe. Semne.
Vremea de afara. Ce bine ca exista vremea de afara… ca sa pot da vina pe ea.
Ufff!!!
Supergirl
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
