Albastra

Astazi am fost de acord sa imi instrainez copilaria.

Ma simt atat de mare. Degeaba mare. Sunt la fel de neputincioasa ca atunci cand eram copil, doar ca acum stiu ca sunt neputincioasa.

Imi doresc atat de mult sa regasesc copilarie in jurul meu. Sa aud rasete, lucruri spargandu-se, plansete. Oare reusim vreodata sa trecem peste doliul copilariei?

Cineva mi-a spus odata ca oamenii care tin de amintiri si pastreaza tot felul de lucruri sunt oameni slabi. Care aleg sa ramana agatati in trecut decat sa-l accepte ca atare si sa mearga mai departe. Sunt atat de trista ca nici nu imi vine sa dezbat chestia asta. Sau pur si simplu nu stiu. Asa cum nu stiu milioane de lucruri pe care as vrea sa le stiu.

Ma inconjoara tot felul de temeri. Si chestia urata din stomac nu vrea sa plece. Oricat de mult m-as concentra. Stiu ca gandurile bune sunt mai puternice decat gandurile rele dar…

Imi vine sa scot capul pe geam si sa strig lumii sa nu mai fie rea, sa nu mai minta, sa cer oamenilor sa se iubeasca si atat, sa nu se mai desparta… sa fie oameni… ca nu e asa de greu!

Ufff… sunt albastra

As vrea sa nu mai fumez. As vrea sa fiu mai buna. As vrea sa stiu mereu cand trebuie sa tac. As vrea sa stiu cat sa spun si cum sa spun. As vrea sa stiu sa ma opresc. As vrea sa stiu cum sa persist in bine atunci cand mi se intampla. As vrea sa fiu roz. As vrea sa ajung la mine si sa raman acolo. As vrea sa nu mai vreau. As vrea doar sa fie. As vrea sa nu mai vreau lucrurile pe care nu le pot avea. As vrea sa aud o voce care sa imi spuna ca totul va fi bine. As vrea sa ma intorc in visul de acum doua nopti.

Sunt ok. Ma incapatanez sa cred ca sunt ok. Chiar daca sunt albastra.
Sunt ok. Doar supergirls don’t cry… supergirls just fly…

Supergirl