Merg. Prin viata... asa. Catedata hai hui, cateodata cu tinta precisa. Sunt. Traversez drumuri, carari... care la dreapta, care la stanga, poduri, mai dau si de-o fundatura si tre sa ma intorc, cobor, urc, alerg, ma opresc. Exist si merg asa pe trotuarele din lumea mea.
Hmmm... parc-am simtit ceva pe nas. Oare incepe sa ploua?! Noo... e senin, enervant de senin. M-am mai si oprit din drum sa ma uit in sus. Cat as vrea sa ploua!! Am citit eu undeva ca daca iti doresti ceva din tot sufletul, cu siguranta se indeplineste. Si in alt undeva am citit "ai grija ce-ti doresti ca poate se indeplineste!". Si totusi... ce-i cu pata asta de pe bluza mea? Ce-i cu stropul asta de pe tampla mea? Hmmm... prinsa in ganduri si in pasi nici n-am observat ca picura. Picura cu stropi mari, rari dar siguri de rain.
M-a izbit unul drept in obraz. Sunt convinsa ca mi-a lasat o urma infima de roseata pentru ca raceala lui aproape ca m-a fript. Alt strop se atinge de mine. Si altul si altul. Instinctiv incerc sa ma strecor printre ei, ma feresc si zoresc pasul dar... stai! Mie imi place ploaia. Eu iubesc ploaia. Eu vreau sa ploua. Unde tot fug?! Nu la ploaie visez de-atata vreme?
Dar ploaia asta parca nu-i ca toate ploile. Ar fi bine sa merg incet si sa fiu atenta sa nu ratez niciun strop. Imi place, ma bucura, incepe sa ma curete, incepe sa ma faca sa vreau. Incep sa imi treaca prin minte fulgere, tunete, vijelie de ploaie. In toata seninatatea de mai devreme zaresc nori negri fulgerand nervosi in orizont. Acolo se afla ploaia mea adevarata. Ploaia mea. Ploaia la care visez. Ploaia mea.
Spre intr-acolo vreau sa ma indrept. Fara umbrela. Ca sa pot simti toti stropii din lume, fie ei grei sau usori, calzi sau reci, roz sau blue. Trebuie sa simt toti stropii din lume.
Ma aflu pe drumul spre ploaia mea cu stropi firesti.
Supergirl
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu