De ce ne este atat de greu sa luam lucrurile asa cum sunt? Si ne este atat de la indemana sa cautam adevaruri inchipuite sub fiecare farama de lucru care ni se intampla? De ce ne este atat de greu sa luam oamenii asa cum sunt si sa credem, sa avem incredere ca nimic rau nu se ascunde sub ceea ce pare frumos?
Da. Stiu. Eu si utopiile mele.
Si totusi… nu ma pot abtine sa nu ma gandesc cat de libera si linistita m-as simti sa stiu ca atunci cand spun despre X ca “da… pare un om de treaba” sau “da… pare a fi un om fericit” sau “nu… nu pare a fi om rau” sa am siguranta ca ceea ce pare este adevarat, fara sa mai fiu constransa de jdemii de intrebari cu multiple variante de raspuns.
Sau despre lucruri, despre fapte, intamplari, trairi. Nu ar fi minunat sa imi spun ca “da… pare a fi un lucru minunat” sau “nu… nu pare a fi dureros” si chiar asa sa fie? Fara sa imi mai pun problema niciunui “chiar daca” sau a vreunui “dar”? Cat de usor mi-ar fi sa ocolesc tot ce m-ar putea rani si cat de usor mi-ar fi sa ma apropii de tot ce-ar insemna bine si cald si frumos?
Sau cum ar fi sa imi pot spune “da… pare a fi iubire” si sa cred ca chiar iubire e?! Sa ma pot desprinde de tot si de toate si sa cred, sa simt, sa fiu, sa ma bucur!
Nu vreau sa cred ca astfel de oameni, intamplari sau trairi nu exista. Nu vreau. Chiar daca-ar fi sa ma mai insel inca de o mie de ori de acum inainte, inca mai cred ca exista cel putin un om care este exact ceea ce pare si cel putin o intamplare care sa fie exact ceea ce este.
Cat despre mine… incerc in fiecare zi sa fiu ceea ce sunt si nimic altceva. Si culmea… in fiecare zi descopar ca azi sunt mai ceva decat am fost ieri. Si asta-i un sentiment care ma elibereaza si imi da incredere.
Supergirl
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu