Cele bune sa se adune, cele negre sa se spele...

Cred ca toate cele negre se nasc din frica. Iar frica din durere. Orgoliul, vanitatea, lasitatea, delasarea, comoditatea, egoismul, rautatea, manipularea, ura, ipocrizia, invidia, aroganta... frica de a fi respinsi, abandonati, ignorati, neiubiti, neacceptati, alimentata permanent de cand suntem  copii de iluzia ca a fi tu insuti este ceva ce se invata. A fi tu insuti vine de la sine, acel sine pe care il are fiecare. Este ceea ce simti despre si pentru tine fara sa trebuiasca sa demonstrezi.

Este mai simplu si la indemana sa fii rau decat sincer. Crezi ca oamenii te resping pentru ca esti rau, e un motiv universal ca oamenii sa nu te placa pentru ca am invatat, copii fiind, ca trebuie sa stam deoparte de oamenii rai si ca nimanui nu ii plac oamenii rai. Si te minti singur: oamenii nu te resping pentru ca tu esti intr-un fel anume, ci pentru ca te porti urat cu ei. E un motiv clar, logic, acceptat, invatat, experimentat, repetat. Normal ca oamenii stau departe de tine, nu e nimic in neregula cu tine, asa si trebuie sa fie. Si  in felul acesta mintea ne devine inamic, ne cream tipare si cercuri de comportament si gandire care sunt impotriva sinelui, autosabotandu-ne continuu. Eu am centura neagra la asta. Dar nu mai particip la campionate. Doar la cate-un amical din cand in cand.

Cam asa functioneaza cele negre. Inclusiv orgoliul. De ce sa nu ranesc daca pot? De ce sa tac daca am gura? De ce sa nu ii spun "tu pentru mine nu existi" cand ea asta a facut cu mine? Percep orgoliul ca un efect tot timpul intarziat al unei dureri suferite in trecut. Orgoliul este ceea ce nu te lasa sa accepti ca ce a fost a fost, s-a terminat, nu se poate schimba, ca oamenii sunt umani, predispusi greselii.

Orgoliul judeca permanent ceva ce nu exista si te tine departe de ce se intampla acum. Orgoliul te constrange si nu tolereaza alternative, nu te lasa sa accepti ca poate exista si alte variante decat cele pe care le cunosti tu. Te tine captiv intr-o durere traita in trecut care reinvie la fiecare amintire a momentului in care s-a intamplat. Iar atunci cand iese la suprafata crezi ca te face sa te simti bine, ca esti puternic si ca ai castigat. Mega iluzie. Nimeni nu joaca nimic, nimeni nu concureaza cu nimeni. Trezeste o falsa placere care nici macar nu tine mult. Eu nu am intalnit orgoliosi multumiti. Daramite fericiti. Nimanui nu ii place sa fie orgolios. Pentru ca doare. Dar ne mintim ca ne place pentru ca asa am invatat si nu ne trece prin cap ca poate fi si altfel.

Toate cele negre dor. Pentru ca durerea se naste din contactul cu tot ce ne e exterior. Cum am iesit din burtica mamei, hop si durerea. Nu mai e cald si sigur, hrana si iubire permanenta, neconditionat, fara sa lupti. Nu-ti lipseste absolut nimic atunci cand esti in burtica mamei. Absolut nimic. Si in afara burticii este la fel. Nu-ti lipseste absolut nimic. Absolut nimic. Doar ca tot ce ai nevoie se afla in interior, in tine, nu in exterior. Daca acesta ar fi cultul pe care parintii l-ar insufla copiilor, adultii nu ar mai fi prizonierii celor negre si ar putea face instinctiv diferenta intre a-si identifica propria persoana cu acestea si a le simti constructiv, folosindu-le ca pe niste instrumente.

Echilibrul este important si necesar. Nu le-am deosebi, recunoaste si aprecia pe cele bune daca cele negre ar fi simtite nesemnificativ.
Nici nu e nevoie sa le rostesti sau sa le descrii. Este suficient sa le recunosti. Intr-atat de simplu este cu cele bune. Pentru ca vin de la sine.


Supergirl

Anonim,

e prima data cand scrii ceva atat de emotionant pe blogul meu. Si-atat de inversunat. Ce te-a inspirat? :)

Cred in multe dintre lucrurile pe care le-ai scris aici. Da, nu exista lant pentru suflet. Insa nu cred ca suntem ce alegem. Pentru ca pana sa constientizam asta, alegem ce ne invata altii ca trebuie sa alegem. Dar... indiferent, de cum alegem si de ce, da, suntem responsabili.

Eu inca nu stiu daca alegerile pe care le fac sunt ale sufletului meu neinlantuit, pur, sau sunt ale persoanei mele, cea crescuta de parintii mei, educata de scoli, carti, mass media, persoanele pe care le-am intalnit, job-urile pe care le-am avut, intamplarile pe care le-am trait... Suntem, pana la urma, suma tuturor experientelor traite. Cred ca daca as da toate astea la o parte: parinti, educatie, prieteni, job-uri, carti, filme, trairi, dependente de lucruri si oameni... ar ramane sufletul meu neinlantuit. Eu una nu am ajuns acolo. Sunt in drum spre a ma descoperi. Uneori pot face deosebirea intre alegerile facute cu sufletul, de mine, Anda pura, si cele facute de mine, Anda toxica, plina de reziduurile parintilor, scolii, societatii, anturajului, auto educatiei.

Oamenii mint si se prefac. Toti o facem. Poate asta este chiar unul dintre lucrurile care ne face umani. Cu siguranta lucrurile ar fi mai simple si mai oneste daca oamenii ar fi sinceri si neprefacuti tot timpul, insa lectiile pe care le primim intalnind acesti oameni sau suferind din propria pricina sunt valoroase. Nu realizezi ce inseamna sa tradezi pana cand nu simti tradarea.

Indragosteala e o chestie bio-chimica pentru mine. Se intampla sau nu se intampla si nu are legatura cu absolut nimic. Iubirea este altceva si are legatura cu totul. Nu stiu daca ai citit Iubirea nu doare.
Inca nu mi-am schimbat parerea. Cred in continuare ca daca doare, e orice altceva, dar nu iubire.

Nu sunt de acord cu punerea celuilalt deasupra mea. Dar eu sunt un caz de egoism suprem. La mine functioneaza asa chestia asta: daca ai grija de tine, ai grija de mine. Si invers. Daca te iubesc, am in primul rand grija de mine pentru ca stiu ca daca mie mi se intampla ceva, orice, tu suferi. Nu vreau sa suferi din cauza mea. Deci, trebuie sa am grija de mine in primul rand. La fel si tu. Si am incredere in tine ca ai grija de tine mai mult decat ai grija de mine. Fiecare este cea mai importanta persoana din viata sa. Eu fara mine nu se poate. Pentru ca... suntem fiinte individuale si nevoia de a gasi motiv intr-o alta fiinta este iluzie. Daca e nevoie, nu e iubire, e orice altceva.

Intrebarile nu se vor sfarsi niciodata. Si chiar daca doi oameni sunt foarte sinceri si onesti inca de la inceput, nu garanteaza nimeni ca asa va fi mereu. Oamenii se schimba, evolueaza, se dezvolta. Sau nu. Oamenii au ritmuri diferite de a trai, simti, alege, creste. Oamenii fac ce stiu ei sa faca mai bine intr-un moment dat. Acel "mai bine" poate fi ceva rau pentru alta persoana. Nu e de condamnat sau judecat. Suntem toti la fel, facem aceleasi lucruri, traim aceleasi lectii, insa altfel si altadata.

O cunostinta mi-a spus acum cateva zile ca fiecare persoana care-mi intra in viata vine cu un scop: sa invat ceva despre mine. Imi place ideea asta si o simt reala.

Suntem toti la fel. Vii. Si asta vine la pachet... cu de toate. :)

Multumesc! Atentia ta ma flateaza.


Supergirl

Who gets the love?

Eu si J. ... asta este melodia noastra:

Credeam ca am mai postat-o pe blog dar, nu. Am postat doar cuvintele... aici.
Inca imi suna asa telefonul cand ma suna el. Am perioade cand scot melodia pentru ca nu vreau sa stiu instant cand suna J. Am perioade cand o pun la loc pentru ca vreau sa aud din orice colt as fi cand suna J. Cercul cu J. e plin de cercuri mai mici. Viata mea e plina de forme geometrice.

Tot ascultand si reascultand melodia si cautand lucruri despre ea a inceput sa capete un alt sens. Melodia este un fel de ruga catre Dumnezeu. Asa a fost creata. Acum, cand o ascult si inevitabil o cant, uneori inseamna un elogiu pentru Dumnezeu, iar alteori un elogiu pentru J.
In momentele de luciditate nu simt ca J. has the love to see me through.
In momentele de dor de J. nu simt ca Dumnezeu has the love to see me through.
In momentele ca astea simt ca I got the love to see me through.


Supergirl


PS: Everyone.