Dincolo

O  intamplare aparent insignifianta, marunta, imi poate zgudui lumea din rarunchi. Ca si cand ar fi trecut peste mine o Katrina. Cel mai probabil sensurile pe care mintea mea le da intamplarii nici macar nu exista. Cel mai probabil adevaratul sens se afla dincolo de mintea mea. Dincolo de negare.

Anul asta este diferit. L-am simtit de cum a intrat pe usa. Diferit bine.

Ma emotioneaza multe in ultima vreme. Nu-mi dau seama daca asta inseamna ca am devenit mai atenta sau am devenit mai sensibila. Sau altcumva. Cat de adevarat este ca nu este posibil sa-ti treci peste limite si sa ajungi la tine decat daca traiesti in solitudine o vreme. Atata doar sa nu ajungi sa te confunzi cu ea. Cu solitudinea.

Vreau sa vreau. Cu tot ce sunt. Cum sa ajung acolo?
De exemplu vreau sa vreau ca J. sa fie fericit. Orice ar insemna asta pentru el. Si eu sa ma bucur cu adevarat. Cum sa scap de ipocrizia mecanica pe care mi-o repet de atata timp? Cum sa fac ca ceea ce imi propun sa se transforme in simtire? Exista asa ceva? Sau ar fi tot ipocrizie? Dar cu alta palarie?

Sau... varianta simpla actuala, extrem de subiectiva, dar poate cea mai onesta fata de mine in acest moment. Sa accept ca de fapt nu vreau ca J. sa fie fericit orice ar insemna asta pentru el. Vreau ca J. sa fie fericit cu mine, langa mine, prin mine pentru ca eu stiu sigur, negresit, ca asa ar fi. Si spun asta ca un copil razgaiat, apasat si sacadat, batand in podea cu piciorul drept. Ce spun toate astea despre mine? Ca sunt un om rau? Ca sunt femeie si nu inteleg nimic daca nu e ca mine?

Poate sa accept realitatea obiectiva a faptului ca ceea ce eu vreau nu corespunde de niciun fel cu ceea ce J. vrea. Si sa merg mai departe. Da, dar eu vreau ca J. sa vrea sa vrea. Ma invart inca intr-un cerc vicios. Si incepusem paragraful bine. Deci... ceea ce eu vreau nu corespunde de niciun fel cu ceea ce J. vrea. Nu vreau ca J. sa faca lucruri pe care nu si le doreste. Pentru ca l-ar face nefericit. Nu vreau ca J. sa fie nefericit. Pentru ca asta nu m-ar face fericita. Iar eu vreau sa fiu fericita. Exista mai multe feluri de a fi fericita, nu doar cu J. Aceste feluri nu trebuie doar incercate, probate. Trebuie traite, cu mine in ele nu doar de fatada, nu doar ca sa-mi spun ca macar am incercat. Deci... suficient adevar. Fara alt deci.

Chiar vreau sa vreau sa trec peste J. Dureaza de asa mult timp. Si e suficient.
Poate cele ce au fost nu au fost pentru ca asa au fost sa fie, ci pentru ca nu am trecut peste J. pentru ca m-am tinut inchisa in eventualitatea unui miracol. Lucrurile sunt atat de clare si eu nu vreau sa le vad. Vreau sa vreau sa le vad.

Vreau sa vreau sa nu mai fiu singura. Ce nebuna sunt. Imi tot repet ca anul asta este ultimul in care aleg sa raman singura, ca am sa il savurez la maxim, ca anul asta este vorba doar despre mine, nu despre J. Spun ca vreau sa vreau sa nu mai fiu singura dar iau decizii impotriva. Simt nevoia bolnavicioasa sa ma sabotez. Ca sa existe scuze "reale".

Sper ca recunoscand atat de vadit ca nu am trecut cu adevarat peste J. sa fie un pas inainte spre a trece peste el.

Si cand ma gandesc ce e Katrina: J. nu mai sta la doua blocuri de mine, s-a mutat in alt cartier. Asta macina creierul si simturile mele de doua zile.

Trebuie sa trec dincolo de J. So... let's!
Run! For my life...

Supergirl