...de atat nu cred ca se poate. Si sper sa nu ma insel. Sper ca am atins cel mai inalt prag al singuratatii mele.
Sunt atat de singura incat am senzatia ca zgomotul pe care il fac tastele acum incearca sa ma consoleze.
Pe langa faptul ca sunt singura, mai e si liniste. Niciun zbucium, nicio drama, nimic... nimic care sa imi distraga atentia de la singuratate.
Sunt singura si atat. Trist. Foarte trist. Al naibii de trist.
Si culmea. Asa m-am obisnuit cu singuratatea asta incat mi se face efectiv teama gandindu-ma ca intr-o zi s-ar putea sa nu mai fiu singura. E ciudat cum singuratatea iti poate crea iluzia unei stari de o perfecta siguranta. Ceva bun trebuia sa gasesc si in a fi singura.
In fine. M-am cam saturat. De mine asa, astfel... fara rost, a nimanui. Intr-o continua asteptare si/sau negasire.
Inca... Supergirl
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu