joi, 6 februarie 2014
vineri, 6 decembrie 2013
Betrayal
Where the light shivers offshore
Through the tides of oceans
We are shining in the rising sun
As we are floating in the blue
I am softly watching you
Oh boy your eyes betray what burns inside you
Whatever I feel for you
You only seem to care about you
Is there any chance you could see me too?
Cause I love you
Is there anything I could do
Just to get some attention from you?
In the waves I've lost every trace of you
Where are you?
After all I drifted ashore
Through the streams of oceans
Whispers wasted in the sand
As we were dancing in the blue
I was synchronized with you
But now the sound of love is out of tune
luni, 2 decembrie 2013
Xmasy
Desi iubesc luna asta... nu reusesc sa ma bucur de ea. Pentru ca nu ma pot debarasa nici de ideea ca ma face mai mare cu inca un an, nici de ideea ca Mos Craciun... sunt eu.
Trebuie sa fie all about joy. And love.
So... let's dream some more!
Trebuie sa fie all about joy. And love.
So... let's dream some more!
vineri, 22 noiembrie 2013
luni, 18 noiembrie 2013
joi, 19 septembrie 2013
marți, 6 august 2013
Peste cap
Din cand in cand, ca o rutina chinuitoare, bine meritata, mi se face dor de tine. Si de noi. Dureaza cateva zile. Atat imi ia ca sa trec peste dorul asta, sa ma intorc la viata mea si sa merg mai departe. Uneori doare, uneori nu. De cele mai multe ori nu doare, e doar dor ce mistuie si trece. Iar de putine ori nu e doar dor, ci si o dara apasatoare de regret neputincios ce se sterge de mine ca o foaie de smirghel. Chestia asta lasa urme de fiecare data. Si de fiecare data ma intreb cum de imi trece si cum de-i rezist fara sa fac nimic.
Nu ma plang. Nu sunt o victima. Am renuntat la tine si te-am facut sa renunti la noi. Culeg ce-am semanat. Simt ce-am semanat, imi asum si astept sa se faca maine ca sa treaca amintirea puternica a tot ce a insemnat ca ne-am iubit.
De data asta te-am si visat. Nu s-a mai intamplat pana acum. Nu te-am mai visat de atunci. Purtai tricoul rosu pe care il porti in ultimele poze. Si, in vis... ma pedepseai iubindu-ma. Am tras de vis cat am putut de mult. Da. Am vrut sa raman acolo cu tine, in visul ciudat si minunat in care se recrease ideea de noi la fel de firesc si simplu cum s-a intamplat si atunci. Si da, stiu. Stiu ca am avut visul pe bune, real, concret, palpabil, sigur, sincer si am renuntat la el. Nu cersesc altul. Iti spun doar ca imi este foarte dor de tine.
Simt nevoia sa ma conectez la tine. Sa te simt. Acolo in lumea ta, amintindu-ti de mine. Si de noi. Asa cum faci din cand in cand.
Esti la un telefon, sms, mail, like, facebook distanta. E atat de simplu sa-ti dau un semn. Si mi-e atat de imposibil. Simt ca nu am dreptul. Ca l-am avut si l-am ratat si trebuie sa traiesc cu asta.
Si-ti scriu aici. Scrisul tot timpul imi face bine. Si daca va fi sa vezi, eu ma mint ca nu e decizia mea. Ci a oricarei forte te-a facut sa intri din nou pe blogul meu.
Se intampla multe intrebari in mine. Pe unele am curajul sa mi le duc pana la semnul de intrebare. Pe altele, pe cele mai multe dintre ele, nu am curajul sa le termin. Pentru ca mi-ar sugera variante de raspuns. Care ma sperie. Este foarte ciudat si nelalocul lui. Realizez asta. Esti barbatul de care imi este frica. Si esti singurul barbat care m-a iubit cu adevarat pe mine. Si mi-e frica rau ca tot ma mai iubesti si ca m-ai iubi oricum. Pentru ca asta inseamna ca inca te pot rani, ca tot nu te merit, ca nu merit nimic. De ce ma sperie atat de tare iubirea ta? De ce m-a speriat atunci? Nu vreau raspunsuri acum. Probabil ca le voi gasi la un moment dat. Stiu ca sunt in mine. Nu vreau sa scotocesc dupa ele acum. Ce am facut ramane facut. De ce am facut? Cu siguranta conteaza.
Simt nevoia sa te gasesc in orice lucru in care nu ai cum sa fii: in hasta el fin del mundo care ma da peste cap la fiecare cuvant, in imagini, in conversatiile de demult, aici cand iti scriu, in fiecare refresh absurd de pagina inexistenta, in chasing cars, in mintea mea care inca te aude cum imi spui "iubita mea", in crema pe care ai uitat-o la mine si din care mai am un strop, in barbati pe care ii vad si mi se par ca seamana cu tine, in toate buchetele de flori pe care le vad... Nu mai am cum sa primesc flori vreodata, sa nu ma gandesc la tine si sa nu simt instant iubirea pe care mi-o trimiteai odata cu ele.
Daca va fi sa citesti... nu stiu. Nu gasesc terminatie la fraza asta. Poate doar: de va fi sa citesti, vei citi.
In seara asta imi este foarte dor de tine, iubirea mea.
Ma duc sa dorm printre ganduri cu tine. Care ma dau peste cap.
Supergirl
Nu ma plang. Nu sunt o victima. Am renuntat la tine si te-am facut sa renunti la noi. Culeg ce-am semanat. Simt ce-am semanat, imi asum si astept sa se faca maine ca sa treaca amintirea puternica a tot ce a insemnat ca ne-am iubit.
De data asta te-am si visat. Nu s-a mai intamplat pana acum. Nu te-am mai visat de atunci. Purtai tricoul rosu pe care il porti in ultimele poze. Si, in vis... ma pedepseai iubindu-ma. Am tras de vis cat am putut de mult. Da. Am vrut sa raman acolo cu tine, in visul ciudat si minunat in care se recrease ideea de noi la fel de firesc si simplu cum s-a intamplat si atunci. Si da, stiu. Stiu ca am avut visul pe bune, real, concret, palpabil, sigur, sincer si am renuntat la el. Nu cersesc altul. Iti spun doar ca imi este foarte dor de tine.
Simt nevoia sa ma conectez la tine. Sa te simt. Acolo in lumea ta, amintindu-ti de mine. Si de noi. Asa cum faci din cand in cand.
Esti la un telefon, sms, mail, like, facebook distanta. E atat de simplu sa-ti dau un semn. Si mi-e atat de imposibil. Simt ca nu am dreptul. Ca l-am avut si l-am ratat si trebuie sa traiesc cu asta.
Si-ti scriu aici. Scrisul tot timpul imi face bine. Si daca va fi sa vezi, eu ma mint ca nu e decizia mea. Ci a oricarei forte te-a facut sa intri din nou pe blogul meu.
Se intampla multe intrebari in mine. Pe unele am curajul sa mi le duc pana la semnul de intrebare. Pe altele, pe cele mai multe dintre ele, nu am curajul sa le termin. Pentru ca mi-ar sugera variante de raspuns. Care ma sperie. Este foarte ciudat si nelalocul lui. Realizez asta. Esti barbatul de care imi este frica. Si esti singurul barbat care m-a iubit cu adevarat pe mine. Si mi-e frica rau ca tot ma mai iubesti si ca m-ai iubi oricum. Pentru ca asta inseamna ca inca te pot rani, ca tot nu te merit, ca nu merit nimic. De ce ma sperie atat de tare iubirea ta? De ce m-a speriat atunci? Nu vreau raspunsuri acum. Probabil ca le voi gasi la un moment dat. Stiu ca sunt in mine. Nu vreau sa scotocesc dupa ele acum. Ce am facut ramane facut. De ce am facut? Cu siguranta conteaza.
Simt nevoia sa te gasesc in orice lucru in care nu ai cum sa fii: in hasta el fin del mundo care ma da peste cap la fiecare cuvant, in imagini, in conversatiile de demult, aici cand iti scriu, in fiecare refresh absurd de pagina inexistenta, in chasing cars, in mintea mea care inca te aude cum imi spui "iubita mea", in crema pe care ai uitat-o la mine si din care mai am un strop, in barbati pe care ii vad si mi se par ca seamana cu tine, in toate buchetele de flori pe care le vad... Nu mai am cum sa primesc flori vreodata, sa nu ma gandesc la tine si sa nu simt instant iubirea pe care mi-o trimiteai odata cu ele.
Daca va fi sa citesti... nu stiu. Nu gasesc terminatie la fraza asta. Poate doar: de va fi sa citesti, vei citi.
In seara asta imi este foarte dor de tine, iubirea mea.
Ma duc sa dorm printre ganduri cu tine. Care ma dau peste cap.
Supergirl
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
