Marea iubire

marea iubire... hmmm... nu am ratat marea iubire... doar am trecut prin cateva iubiri mici, probabil ca vor urma si altele la fel de mici, care ma pregatesc pentru marea iubire... cum ai putea recunoaste marea iubire daca nu ai avea iubiri mici cu care sa o compari? iubirile trecute sunt experiente minunate care m-au invatat despre mine... despre ce imi doresc, despre ce nu imi doresc... am invatat sa visez la omul drag care imi va fi alaturi atunci cand am sa fiu babuta... ma bucur ca am trait toate episoadele anterioare, iubiri sau neiubiri, frumoase sau mai putin frumoase... pentru ca aceste episoade nu au facut altceva decat sa ma pregateasca pentru capitolul final... marea iubire nu a aparut inca pentru ca nu a trebuit sa apara... pentru ca eu nu eram pregatita... daca ar fi aparut nu as fi stiut cum sa o pastrez poate... nu am sa neg ca o data sau de doua ori mi s-a parut ca o intalnesc... dar daca nu a ramas, inseamna ca nu aceea a fost marea iubire... pentru ca toate marile iubiri raman... marile iubiri sunt reale...

ma pregatesc sa-mi intampin marea iubire... de ceva vreme ma tot pregatesc... si imi tot spun ca mai e putin si apare... este dupa colt... nu imi este teama ca ma insel, pentru ca eu cred in iubire... mai mult decat in orice altceva, cu exceptia mea... cred in iubirea simpla, fireasca, reala, onesta, libera...

ma bucur ca inca nu am intalnit marea iubire... nu as fi stiut sa apreciez sau sa simt ceea ce poate oferi... acum sunt intr-un moment al vietii mele cand stiu atat de multe lucruri despre mine, lucruri care habar nu aveam ca zac in mine... ca de exemplu, am descoperit ca am puterea sa accept lucrurile care nu pot fi schimbate... am descoperit ca am suficienta intelepciune incat sa respect libertatea, deciziile si dorintele celor de langa mine fara sa ma las afectata negativ... am invatat ca daca sunt toleranta si ofer spatiu nu inseamna ca iubesc mai putin sau ca ma iubesc pe mine mai putin...

visez la marea iubire... uneori o simt pentru ca ma gandesc ca e acolo, afara... si face exact ce fac eu... asteapta... asteapta ca viata sa se indure si sa elibereze momentul in care ne va aduce impreuna... intotdeauna pentru lucrurile bune se merita sa astepti... si chiar asteptarea asta nu e tocmai neplacuta... gandind ca astept ceva ce ma va face sigur fericita, asteptarea nu devine altceva decat un spatiu cald, usor agonic, linistit in care imi exist fiinta... chiar cred ca asteptarea e mai scurta cu fiecare zi ce trece... nu am niciun motiv sa cred altceva...

inevitabil atunci cand ma gandesc la marea iubire, ma gandesc ca urmatoarea intalnire este o potentiala mare iubire si atunci imi vin in minte si intrebarile firesti: am sa o recunosc? o sa fiu recunoscuta? am sa repet greselile din trecut? o sa imi fie din nou teama sa invat sa fiu eu alaturi de cineva? am sa fiu pastrata? am sa stiu sa iert, sa cert, sa indrum, sa fiu alaturi exact atunci in momente in care trebuie sa fac exact aceste lucruri si nu altele?

dar ma gandesc ca nu trebuie sa stiu raspunsurile la intrebarile astea, nu trebuie sa ma gandesc deloc de fapt... nici nu trebuie sa stiu daca e sau nu e marea iubire... pentru ca lucrurile sunt realmente simple... daca e, e, daca nu e, nu e... dar, cat de intelept trebuie sa fii si experienta a cate vieti cu mari iubiri trebuie sa o ai, ca sa nu ai temeri si doar sa fii linistit, sa traiesti ce ti se intampla?

ideea este una singura... trebuie sa crezi in marea iubire... atat... restul se intampla de la sine... si nu e nimic mai minunat decat atunci cand lucrurile se intampla de la sine...

asa ca... eu cred in marea iubire... cu siguranta nu am ratat-o... nu aveam cum, nu eu... sau presupunand prin absurd ca as fi ratat-o... chiar nu cred ca m-ar fi ratat ea pe mine... pana si in ratare e nevoie de doi...

----------------------

Am descoperit textul asta cautand altceva.
Este scris de mine pe 23.02.2009 si il postez acum...


Supergirl