Aproape toamna

M-am intalnit cu toamna pe drum. Acum doua zile. Vartejuri de frunze galben-portocalii, rascoapte de arsita verii, trageau dupa ele surate verzi proaspat smulse din toate nervurile. Se inlantuiau in dans nebun cu stropii mari si proaspeti de cer innoptat.

Toamna e-n drum spre acasa la mine. I-am iesit in cale la munte desi nu stiam ca ma asteapta acolo, proaspata, vie, vuind usor ca un planset de bebe nou. Nu cred ca exista toamna mai frumoasa ca la Sinaia. Nu exista nume pentru toate culorile in care padurea se-mbraca sa-si primeasca scolarii lenesi, obositi de atata vacanta. Toamna se asterne peste locurile copilariei mele colorand cu sens dezolantul cartier.

In parc, in schimb, era inca vara. Si parca inca vara unui an 1900 si foarte un pic. Mergeam pe alei si aveam senzatia de trairi monocolore umplute grav de sunet de fanfara. Doamne si domni, copii, eu, Lili, vanzatorii de la chioscul de gogosi, Vali Caciula reinventand lupta cu viata, chipuri cunoscute, cu totii intram intr-un tablou actual al unei stari retro. Acolo, in parc, am vazut oameni fericiti. Cativa, e drept. Acolo, in parc, am vazut bucurie, pe-alocuri iubire si firesc.



Moment deplin in care el si ea, trecuti bine de primele doua tinereti, pasesc cald si carunt prin fata chioscului cu fanfara, mana in mana, suflet in suflet. Am inchis ochii si am incercat sa vad printre gandurile-mi pline de muzica rara. Vreau sa ajung femeia linistita in palma careia i se odihneste ultima iubire.



Nush de ce am asa un sentiment de dor de viata mea.


Supergirl