Cand trecutul imi bate la usa cu M mare...

...si eu am in continuare picioarele reci.

Mi-am imaginat de atatea ori ca voi reintalni trecutul. Si intr-un fel anume am stiut tot timpul ca se va intampla. Nu m-am gandit niciodata ca asta s-ar putea intampla intr-un prezent atat de lucid incat eu sa fiu tot nepregatita in a infrunta "fantomele" din trecut. Si nici nu m-am gandit vreo clipa ca trecutul ma va gasi pe mine. Mi-am imaginat mereu ca eu am sa fiu cea care gaseste si asta m-ar fi facut mai pregatita.

Si daca toate au un scop si nimic nu e intamplator...
Nu vreau sa termin fraza asta.

Vreau sa ma pierd din nou in trecut, sa ma intorc, sa fiu din nou acolo... eu cea de atunci, dar si eu cea de acum. Nu vreau sa schimb nimic. Pentru ca lucrurile sunt asa cum trebuie sa fie. Vreau contextul de atunci, cu mine de acum. Pentru ca stiu ca acum as valorifica altfel timpul, momentele, trairile, cuvintele, privirile, atingerile. Doar retraire. Pentru ca a fost frumos si bine si nici nu mi-am dat seama atunci.

Ce simt? Simt o urma de furie. Amestecata cu un intens "in sfarsit!". Cu urme de liniste, resemnare si un gram de regret. Simt parfum de ispita care ma indeamna sa visez momente.

Imi vin in minte o multime de "de ce?"-uri. Si acelasi raspuns care a inceput sa-mi sune ca o placa zgariata: pentru ca asa trebuie sa fie.

Amintirile sunt ceva minunat. Si ma bucur cand ma surprind amintiri despre lucruri frumoase si oameni speciali. E aceeasi senzatie pe care o am atunci cand desfac un cadou frumos impachetat. De fiecare data banuiesc cam ce ar putea sa fie inauntru, dar sunt mereu surprinsa placut descoperind ca, chiar daca inauntru e exact ce ma asteptam sa fie, tot mai exista o senzatie de neasteptat, iar sentimentul de bucurie se transforma brusc in fericire.

Am tot vorbit de incheiat capitole. Se tot spune ca trebuie sa inchei capitole, ca sa pot merge mai departe, fara sa raman agatata in lucruri sau trairi care nu mai au nimic de-a face cu mine, cea de acum. De parca a incheia capitole inseamna doar a pune un punct la un final de fraza. In fine... filosofia este uneori doar atat... filosofie. In realitate... nu cred ca mi-am dorit vreodata sa inchei capitolul. Tocmai de aceea ma trezeam din cand in cand cautand trecutul si tocmai de aceea m-am agatat de acel "trebuie sa gasesc" si mai mult decat atat, am stiut tot timpul ca la un moment dat se va intampla.

Nu. Nu prefer cautarea. Imi place regasirea. E perfecta. Este inca un lucru minunat care mi s-a intamplat si care imi aminteste inca o data care sunt lucrurile cu adevarat importante pentru mine.



Supergirl