joi, 19 septembrie 2013
marți, 6 august 2013
Peste cap
Din cand in cand, ca o rutina chinuitoare, bine meritata, mi se face dor de tine. Si de noi. Dureaza cateva zile. Atat imi ia ca sa trec peste dorul asta, sa ma intorc la viata mea si sa merg mai departe. Uneori doare, uneori nu. De cele mai multe ori nu doare, e doar dor ce mistuie si trece. Iar de putine ori nu e doar dor, ci si o dara apasatoare de regret neputincios ce se sterge de mine ca o foaie de smirghel. Chestia asta lasa urme de fiecare data. Si de fiecare data ma intreb cum de imi trece si cum de-i rezist fara sa fac nimic.
Nu ma plang. Nu sunt o victima. Am renuntat la tine si te-am facut sa renunti la noi. Culeg ce-am semanat. Simt ce-am semanat, imi asum si astept sa se faca maine ca sa treaca amintirea puternica a tot ce a insemnat ca ne-am iubit.
De data asta te-am si visat. Nu s-a mai intamplat pana acum. Nu te-am mai visat de atunci. Purtai tricoul rosu pe care il porti in ultimele poze. Si, in vis... ma pedepseai iubindu-ma. Am tras de vis cat am putut de mult. Da. Am vrut sa raman acolo cu tine, in visul ciudat si minunat in care se recrease ideea de noi la fel de firesc si simplu cum s-a intamplat si atunci. Si da, stiu. Stiu ca am avut visul pe bune, real, concret, palpabil, sigur, sincer si am renuntat la el. Nu cersesc altul. Iti spun doar ca imi este foarte dor de tine.
Simt nevoia sa ma conectez la tine. Sa te simt. Acolo in lumea ta, amintindu-ti de mine. Si de noi. Asa cum faci din cand in cand.
Esti la un telefon, sms, mail, like, facebook distanta. E atat de simplu sa-ti dau un semn. Si mi-e atat de imposibil. Simt ca nu am dreptul. Ca l-am avut si l-am ratat si trebuie sa traiesc cu asta.
Si-ti scriu aici. Scrisul tot timpul imi face bine. Si daca va fi sa vezi, eu ma mint ca nu e decizia mea. Ci a oricarei forte te-a facut sa intri din nou pe blogul meu.
Se intampla multe intrebari in mine. Pe unele am curajul sa mi le duc pana la semnul de intrebare. Pe altele, pe cele mai multe dintre ele, nu am curajul sa le termin. Pentru ca mi-ar sugera variante de raspuns. Care ma sperie. Este foarte ciudat si nelalocul lui. Realizez asta. Esti barbatul de care imi este frica. Si esti singurul barbat care m-a iubit cu adevarat pe mine. Si mi-e frica rau ca tot ma mai iubesti si ca m-ai iubi oricum. Pentru ca asta inseamna ca inca te pot rani, ca tot nu te merit, ca nu merit nimic. De ce ma sperie atat de tare iubirea ta? De ce m-a speriat atunci? Nu vreau raspunsuri acum. Probabil ca le voi gasi la un moment dat. Stiu ca sunt in mine. Nu vreau sa scotocesc dupa ele acum. Ce am facut ramane facut. De ce am facut? Cu siguranta conteaza.
Simt nevoia sa te gasesc in orice lucru in care nu ai cum sa fii: in hasta el fin del mundo care ma da peste cap la fiecare cuvant, in imagini, in conversatiile de demult, aici cand iti scriu, in fiecare refresh absurd de pagina inexistenta, in chasing cars, in mintea mea care inca te aude cum imi spui "iubita mea", in crema pe care ai uitat-o la mine si din care mai am un strop, in barbati pe care ii vad si mi se par ca seamana cu tine, in toate buchetele de flori pe care le vad... Nu mai am cum sa primesc flori vreodata, sa nu ma gandesc la tine si sa nu simt instant iubirea pe care mi-o trimiteai odata cu ele.
Daca va fi sa citesti... nu stiu. Nu gasesc terminatie la fraza asta. Poate doar: de va fi sa citesti, vei citi.
In seara asta imi este foarte dor de tine, iubirea mea.
Ma duc sa dorm printre ganduri cu tine. Care ma dau peste cap.
Supergirl
Nu ma plang. Nu sunt o victima. Am renuntat la tine si te-am facut sa renunti la noi. Culeg ce-am semanat. Simt ce-am semanat, imi asum si astept sa se faca maine ca sa treaca amintirea puternica a tot ce a insemnat ca ne-am iubit.
De data asta te-am si visat. Nu s-a mai intamplat pana acum. Nu te-am mai visat de atunci. Purtai tricoul rosu pe care il porti in ultimele poze. Si, in vis... ma pedepseai iubindu-ma. Am tras de vis cat am putut de mult. Da. Am vrut sa raman acolo cu tine, in visul ciudat si minunat in care se recrease ideea de noi la fel de firesc si simplu cum s-a intamplat si atunci. Si da, stiu. Stiu ca am avut visul pe bune, real, concret, palpabil, sigur, sincer si am renuntat la el. Nu cersesc altul. Iti spun doar ca imi este foarte dor de tine.
Simt nevoia sa ma conectez la tine. Sa te simt. Acolo in lumea ta, amintindu-ti de mine. Si de noi. Asa cum faci din cand in cand.
Esti la un telefon, sms, mail, like, facebook distanta. E atat de simplu sa-ti dau un semn. Si mi-e atat de imposibil. Simt ca nu am dreptul. Ca l-am avut si l-am ratat si trebuie sa traiesc cu asta.
Si-ti scriu aici. Scrisul tot timpul imi face bine. Si daca va fi sa vezi, eu ma mint ca nu e decizia mea. Ci a oricarei forte te-a facut sa intri din nou pe blogul meu.
Se intampla multe intrebari in mine. Pe unele am curajul sa mi le duc pana la semnul de intrebare. Pe altele, pe cele mai multe dintre ele, nu am curajul sa le termin. Pentru ca mi-ar sugera variante de raspuns. Care ma sperie. Este foarte ciudat si nelalocul lui. Realizez asta. Esti barbatul de care imi este frica. Si esti singurul barbat care m-a iubit cu adevarat pe mine. Si mi-e frica rau ca tot ma mai iubesti si ca m-ai iubi oricum. Pentru ca asta inseamna ca inca te pot rani, ca tot nu te merit, ca nu merit nimic. De ce ma sperie atat de tare iubirea ta? De ce m-a speriat atunci? Nu vreau raspunsuri acum. Probabil ca le voi gasi la un moment dat. Stiu ca sunt in mine. Nu vreau sa scotocesc dupa ele acum. Ce am facut ramane facut. De ce am facut? Cu siguranta conteaza.
Simt nevoia sa te gasesc in orice lucru in care nu ai cum sa fii: in hasta el fin del mundo care ma da peste cap la fiecare cuvant, in imagini, in conversatiile de demult, aici cand iti scriu, in fiecare refresh absurd de pagina inexistenta, in chasing cars, in mintea mea care inca te aude cum imi spui "iubita mea", in crema pe care ai uitat-o la mine si din care mai am un strop, in barbati pe care ii vad si mi se par ca seamana cu tine, in toate buchetele de flori pe care le vad... Nu mai am cum sa primesc flori vreodata, sa nu ma gandesc la tine si sa nu simt instant iubirea pe care mi-o trimiteai odata cu ele.
Daca va fi sa citesti... nu stiu. Nu gasesc terminatie la fraza asta. Poate doar: de va fi sa citesti, vei citi.
In seara asta imi este foarte dor de tine, iubirea mea.
Ma duc sa dorm printre ganduri cu tine. Care ma dau peste cap.
Supergirl
joi, 1 august 2013
So fAcking true...
There goes my heart again
All of this time I thought we were pretending
Nothing looks the same when your eyes are open
Now you’re playing these games to keep my heartbeat spinning
You show me love, you show me love
You show me everything my heart is capable of
You reshape me like butterfly origami
You have broken into my heart
This time i feel the blues have departed
Nothing can keep me away from this feeling
I know i am simply falling for you
I’m taking time to envision where your heart is
And justify why you’re gone for the moment
I tumble sometimes, looking for sunshine
And you know this is right when you look into my eyes
You show me love, you show me love
You show me everything my heart is capable of
And now I can’t break away from this fire that we started
There my heart goes again
In your arms I’m falling deeper
And there’s nothing to break me away from this
N-as fi putut s-o spun mai bine.
Kind of hAppy...
Supergirl
marți, 9 iulie 2013
TWIT
Oare sunt una dintre Teenager Women In their Thirties? O "adultescenta" care refuza sa fie responsabila pentru ca alegerile au facut ca sa ajung la varsta asta, caci despre asta e vorba, nemaritata niciodata, fara copii, fara casa, fara masina, fara economii, fara nicio idee despre cum va arata viata mea peste 5, 10, 15 ani?
Simt ca cele enumerate imi sunt impuse. Am crescut cu ele, le stiu de cand aveam o varsta la care nu era cazul sa le stiu, am visat la ele pana cand n-am mai visat.
Nu imi permit lucruri "marete" gen casa, masina, cumparaturi la Milano, vacanta in Bali. Daca mi-as permite, cu siguranta le-as avea. Nu stiu ce fel de persoana as mai fi. Mi-ar placea sa am oportunitatea de a avea foarte multi bani pentru a testa ce pot face banii multi din mine, daca ar avea putere. Dar asta-i alt subiect, utopic chiar.
Nu am simtul proprietatii deloc. Nu l-am avut niciodata. Nu stiu daca asta e ceva cu care te nasti, se educa sau se autoeduca. Mie imi lipseste cu desavarsire. Nu tin sa am lucrurile mele. Lucrurile sunt lucruri pentru mine. Prefer sa ma folosesc de lucrurile altora: masina si telefonul de serviciu, garsoniera proprietarului. Ei le-au cumparat, sunt ale lor, eu ma folosesc de ele. Platind un oarecare pret, evident. Nu ma deranjeaza deloc. Ar trebui? Daca se strica, ei repara, inlocuiesc etc. Eu folosesc. Doar de-aia-s lucruri. Ca sa fie folosite. Nu plec cu ele nicaieri si nici nu tin sa las mosteniri.
Am tot avut discutii pe tema asta cu prieteni si colegi. Toti vor casa lor. Parca-i o manie. N-am auzit pe niciunul sa spuna vreau o acasa a mea. Poate as mai fi inteles. Pentru ca pentru sentimentul de acasa eu platesc chirie. Fara nicio o urma de regret, indoiala, rupere de inima sau mai stiu e ce. Ma face fericita locul asta care pentru mine inseamna acasa din prima clipa in care l-am vazut in poze, nici macar nu-i trecusem pragul.
Exista lucruri pe care le-as schimba la viata mea, la felul in care traiesc. Insa nu ma mai deranjeaza nimic, nu ma mai doare nimic atat de tare. Oi fi devenit nesimtita?! :) Ma exalta mult mai mult lucrurile neprevazute, minunate, mici, neexagerate, care imi incanta existenta, si gandul ca asta se va intampla mereu imi da sete de viata, ma face curioasa, ma face sa vreau sa simt, nu sa si am. Nu vreau sa stiu ce va fi maine pentru ca maine poate nu va fi. Da, sunt un fel de fiica a ploii in bataia vantului si poate ca suna a iresponsabilitate dar daca mie mi-e bine asa, acum?! Ce sa fac?! Sa nu ma bucur? Sa imi fac griji si sa ma framant la gandul ca nu stiu daca apuc 60 de ani, daca o sa fiu maritata pana la 40 de ani, daca o sa am casa mea etc., doar pentru ca asta spune restul lumii si asa am invatat ca ar trebui? Nu prea. Dor grijile astea, frustreaza, distrag atentia de la acum. Si dor aiurea. Been there, done that. Next level!
Viata asta-i un proces. Are etape, stadii, niveluri. Cere timp, atentie, sinceritate, vointa si respect. Constiinta mea copil s-a trezit intr-o nebuloasa pe la 3-4 ani si de atunci incerc sa fac lumina, sa fie clar. Imi sunt atat de evidente etapele prin care am trecut pana am ajuns acum si ma bucura atat de tare ca le pot recunoaste, ca le simt, la fel de tare cum ma bucura faptul ca simt ca peste timp voi fi in alta etapa si sigur va fi si mai bine.
Daca ar fi sa imi pun o singura dorinta, una singura, cu certitudinea ca va fi indeplinita, aceasta ar suna asa: Imi doresc sa simt bucurie si iubire in fiecare zi. Like love in the rain.
Supergirl
Simt ca cele enumerate imi sunt impuse. Am crescut cu ele, le stiu de cand aveam o varsta la care nu era cazul sa le stiu, am visat la ele pana cand n-am mai visat.
Nu imi permit lucruri "marete" gen casa, masina, cumparaturi la Milano, vacanta in Bali. Daca mi-as permite, cu siguranta le-as avea. Nu stiu ce fel de persoana as mai fi. Mi-ar placea sa am oportunitatea de a avea foarte multi bani pentru a testa ce pot face banii multi din mine, daca ar avea putere. Dar asta-i alt subiect, utopic chiar.
Nu am simtul proprietatii deloc. Nu l-am avut niciodata. Nu stiu daca asta e ceva cu care te nasti, se educa sau se autoeduca. Mie imi lipseste cu desavarsire. Nu tin sa am lucrurile mele. Lucrurile sunt lucruri pentru mine. Prefer sa ma folosesc de lucrurile altora: masina si telefonul de serviciu, garsoniera proprietarului. Ei le-au cumparat, sunt ale lor, eu ma folosesc de ele. Platind un oarecare pret, evident. Nu ma deranjeaza deloc. Ar trebui? Daca se strica, ei repara, inlocuiesc etc. Eu folosesc. Doar de-aia-s lucruri. Ca sa fie folosite. Nu plec cu ele nicaieri si nici nu tin sa las mosteniri.
Am tot avut discutii pe tema asta cu prieteni si colegi. Toti vor casa lor. Parca-i o manie. N-am auzit pe niciunul sa spuna vreau o acasa a mea. Poate as mai fi inteles. Pentru ca pentru sentimentul de acasa eu platesc chirie. Fara nicio o urma de regret, indoiala, rupere de inima sau mai stiu e ce. Ma face fericita locul asta care pentru mine inseamna acasa din prima clipa in care l-am vazut in poze, nici macar nu-i trecusem pragul.
Exista lucruri pe care le-as schimba la viata mea, la felul in care traiesc. Insa nu ma mai deranjeaza nimic, nu ma mai doare nimic atat de tare. Oi fi devenit nesimtita?! :) Ma exalta mult mai mult lucrurile neprevazute, minunate, mici, neexagerate, care imi incanta existenta, si gandul ca asta se va intampla mereu imi da sete de viata, ma face curioasa, ma face sa vreau sa simt, nu sa si am. Nu vreau sa stiu ce va fi maine pentru ca maine poate nu va fi. Da, sunt un fel de fiica a ploii in bataia vantului si poate ca suna a iresponsabilitate dar daca mie mi-e bine asa, acum?! Ce sa fac?! Sa nu ma bucur? Sa imi fac griji si sa ma framant la gandul ca nu stiu daca apuc 60 de ani, daca o sa fiu maritata pana la 40 de ani, daca o sa am casa mea etc., doar pentru ca asta spune restul lumii si asa am invatat ca ar trebui? Nu prea. Dor grijile astea, frustreaza, distrag atentia de la acum. Si dor aiurea. Been there, done that. Next level!
Viata asta-i un proces. Are etape, stadii, niveluri. Cere timp, atentie, sinceritate, vointa si respect. Constiinta mea copil s-a trezit intr-o nebuloasa pe la 3-4 ani si de atunci incerc sa fac lumina, sa fie clar. Imi sunt atat de evidente etapele prin care am trecut pana am ajuns acum si ma bucura atat de tare ca le pot recunoaste, ca le simt, la fel de tare cum ma bucura faptul ca simt ca peste timp voi fi in alta etapa si sigur va fi si mai bine.
Daca ar fi sa imi pun o singura dorinta, una singura, cu certitudinea ca va fi indeplinita, aceasta ar suna asa: Imi doresc sa simt bucurie si iubire in fiecare zi. Like love in the rain.
Supergirl
luni, 8 iulie 2013
Calatorie
Visez la Skinny Me asta de cand eram mica. Si cand eram Skinny visam la ea. Am trecut in sfarsit de la trebuie la vreau. Stiu ca exista parti in mine de care nu ma pot bucura decat cu Skinny Me la suprafata. Am tinut-o destul ascunsa.
Oricum, ultimii ani din viata mea, asa pufosi cum au fost ei, sunt minunati. Pentru ca sunt plini de mine asa cum sunt.
Sunt genul de fiinta care nu isi poate da seama cat de mult isi doreste ceva decat atunci cand i se intampla.
Nu sunt luptatoare si ambitioasa. Imi lipsesc matricele astea din codul genetic. Dar am o sete nebuna sa fiu asa cum sunt. Si acum ca am aflat atatea despre cine este eu... ma bucur de mine cu mine.
Suna solitar, dar nu este.
Supergirl
luni, 13 mai 2013
Seriously!?
Am auzit melodia asta la radio. Astazi. Dupa ieri. Am schimbat canalul cand incepuse melodia asta. Si am recunoscut-o imediat, desi ieri abia am auzit-o. Care erau sansele?
Once again... God, you're twisted!
Ar fi fost extrem sa fi fost si miercuri azi.
Anyway... it's nice to know your name, A.
Even though... tomorrow is not yesterday, tomorrow is tomorrow, you were never here, but you are already gone.
Seriously?!
Supergirl
Once again... God, you're twisted!
Ar fi fost extrem sa fi fost si miercuri azi.
Anyway... it's nice to know your name, A.
Even though... tomorrow is not yesterday, tomorrow is tomorrow, you were never here, but you are already gone.
Seriously?!
Supergirl
luni, 6 mai 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
