vineri, 21 martie 2014

In partea cealalta

"Limitele sunt importante. Si cea mai importanta dintre ele... cea care te separa pe tine de ceilalti. Simti ca nu e bine sa devii prea apropiat, familiar, sa te atasezi. Ai nevoie de o linie de demarcare intre tine si restul lumii. Ceilalti sunt mult prea complicati. Totul se rezuma la limite. Trasezi limite pe nisip si te rogi la ce-ai mai sfant sa nu le incalce nimeni.

Insa, la un moment dat, trebuie sa iei o decizie. Limitele nu ii tin pe ceilalti la distanta. Te tin pe tine inchis.

Viata e complicata. Asa suntem facuti.

Deci... poti sa-ti irosesti viata trasand limite sau poti sa-ti traiesti viata incalcandu-le. Dar, sunt unele limite... care sunt mult prea periculos de incalcat.

Dar uite ce am aflat... daca esti dispus sa iti asumi riscul... ceea ce vezi cand treci in partea cealalta... este spectaculos."

joi, 20 martie 2014

...esc

Nu iti pot cumpara iubirea, nici nu vreau sa incerc.
Uneori adevarul nu te face fericit, asa ca nu am sa mint,
Insa nu te indoi niciodata ca inima mea bate pentru tine. Bate doar pentru tine.


Stiu ca sunt departe de a fi perfecta, nu am nimic din ce au prietenii tai,
Nu iti pot indeplini dorinte, nu-ti pot promite stele,
Insa nu te indoi niciodata ca inima mea bate pentru tine. Bate doar pentru tine.


Pentru ca doar atunci cand renunti,
Cand orice ai mai face nu mai e indeajuns,
Cand nu te mai gandesti ca totul a devenit atat de greu,
Doar atunci poti sa simti cum te iubesc eu.


Si-atunci cand iti strigi durerea,
Cand cazi si nu te mai ridici, ramai cu totul la pamant,
Cand prietenii pe care ii credeai aproape nu iti mai sunt in preajma,
Doar atunci poti sa simti cum te iubesc eu.


Nu ai sa ma vezi distrandu-ma, probabil nu mai sunt fun deloc,
Nu ai sa ma auzi cantand "Baby, you're the one",
Insa nu te indoi niciodata ca inima mea bate pentru tine. Bate doar pentru tine.


Stiu ca uneori ma infurii si spun lucruri pe care nu le cred.
Stiu ca imi tin sufletul protejat si nu las pe nimeni sa se apropie,
Insa nu te indoi niciodata ca inima mea bate pentru tine. Bate doar pentru tine.


Pentru ca doar atunci cand renunti,
Cand orice ai mai face nu mai e indeajuns,
Cand nu te mai gandesti ca totul a devenit atat de greu.
Doar atunci poti sa simti cum te iubesc eu.


Si-atunci cand iti strigi durerea,
Cand cazi si nu te mai ridici, ramai cu totul la pamant,
Cand prietenii pe care ii credeai aproape nu iti mai sunt in preajma,
Doar atunci poti sa simti cum te iubesc eu, J.




sâmbătă, 1 martie 2014

vineri, 14 februarie 2014

joi, 13 februarie 2014

Povestea pantofiorilor rosii

De Pasti se cumparau incaltari noi. Nush de ce. Venea primavara, trebuia sa ai ceva nou. Erau ceva "traditii" care duceau spre un iepuras pragmatic. O singura pereche, de primavara-vara. Atat se permitea.

Nu-mi amintesc cand i-am cumparat, oricum era un intreg circo-chin si cu probatu' incaltarilor in magazin. Am ceva flash-uri de mai tarziu. Poate d-aia nu imi place sa merg la cumparaturi. Imi da senzatia de obligatie, trebuie, chin, efort... nu bucurie. Imi place sa scap de cumparaturi, pe care le prefer singura, si sa ajung acasa ca sa ma bucur de ce am ales. Acasa e altceva. Acasa e lumea mea, ma pot manifesta, pot proba, pot defila, pot dansa, pot orice. 

Cert este ca imi amintesc perfect cum se mulau ei, pantofiorii rosii fara varf si calai, pe ciorapeii mei tetra, alb imaculat. Oribil! Sufletelului meu nu-i placeau pantofii aia si pace. Nu intelegeam de ce trebuie sa port urateniile alea peste ciorapei albi, tetra. Si nu intelegeam ce e in neregula, ce ma durea. Horror!

La gradinita, la mamaie, la Poiana, la alimentara... peste tot... pantofiorii rosii fara varf si calcai. Cu siretel. Da, aveau in schimb, un siretel. Groaznic!

Aveam 4-5 ani. Am foarte clara imaginea, dar si mai clar sentimentul confuz, de nedorinta si parere de rau cu care ma indrept inspre dupa usa, ca sa iau pantofiorii rosii pe care urma sa mi lege de picioruse un de-al meu. Care ar fi trebuit sa fie de partea mea. Nu de partea pantofiorilor rosii a caror vina a fost sa fie doar ieftini, trainici de-o vara si pe stoc.

Pe langa toate astea, in sufletul meu de om mic, simteam ca nu puteam spune nu. Pentru ca inca nu ma invatase nimeni sa spun nu si ca poate fi un lucru bun si nici ca sa ii port in continuare cu mandrie, chiar daca nu-mi plac, era ceva demn. Sau asta aflu acum si cred ca puzzle-ul din sufletul meu mic de Ana Nanase s-ar fi clarificat utopic cu niste ratiune.

Toate primele mele amintiri sunt urate, dureri, frici. Asa o fi la toata lumea? Incerc sa imi amintesc care este prima mea amintire fericita, cu bucurie. Sau primele, de cand eram mica mica. Foarte greu. Cu siguranta au fost mult mai multe si mai dese decat cele urate, dar sunt blocate. De nesuferitele astea urate pe care le-am tot hranit. Sap eu adanc si aflu. 

Acum am pantofiori de om mare. 


Supergirl

Happiness walks on pink feet


joi, 6 februarie 2014